Joaca cu copilul poate fi periculoasa pentru parinti :)

Cine ar fi zis ca a avea un copil poate fi un lucru periculos pentru parinti? :))

Personal, nu as fi crezut, cu atat mai mult cu cat piticul meu nu este nicidecum un copil razboinic si violent, dar timpul petrecum cu el imi confirma faptul ca intradevar accidentele casnice sunt cele mai dese si periculoase :)

Pe scurt, in 2 ani si cateva luni, de cand a aparut el in viata mea, am avut 3 accidente, sa le spunem "casnice". Am avut piciorul sclintit, am ramas fara un dinte si cu o rana la ochi, si nu, nu practic sporturi extreme ci doar timp pretios cu minunea mea :).

Cum s-au intamplat cele 3 accidente, mai importnte ( deoarece minore au fost mai multe :)
1. Intr o zi frumoasa de vara, eram in concediu, inafara tarii, piticul se juca in curtea unei pensiuni cu pietricele de pe jos.. Ma aplec langa el, sa ne jucam impreuna, el foarte incantat ca vin si eu sa fim parteneri in jocul acela fascinant pentru el, se ridica in secunda in care eu ma aplec spre el, si buuumm un cap in gura,..unde i dintele? uite-l printre pietricele :)
2. Alergam fericiti prin casa, ne distram fantastic, piticul atent stie pe unde sa alerge, stie unde si a lasat jucariile, mama nu cunostea "ordinea jucariilor", si a vrut sa faca o plimbare cu piciorul pe o masinuta parcata in mijlocul camerei, bumm...luxat glezna :)
3. Dupa accidentul nr.2, am zis ca trebuie sa ne jucam mai linistiti, jocuri mai putin periculoase ( pentur mama bineinteles), asa ca am inceput sa desenam mult...Intr-o zi ne-am decis sa invatam sa unim puncte si sa tragem linii, pentru inceput aveam nevoie de indrumare, prin urmare, piticul de 2 ani la mine in brate foarte concentrat, cu mana tremuranda invata arta scrisului unind punctele pentru a forma un frumos desen. Decide sa schimbe instrumentul de scris, un pix pare un lucru interesant, dar este cu capac. Prin urmare, cu multa multa forta piticul cel puternic decide sa scoata capacul, prinde capacul cu o mana, pixul cu alta si trage cu forta, iese capacul, pixul merge cu putere peste umar, unde era ochiul lui mama, care statea cu ochii mari deschizi sa vada ce face minunea: rezultatul: eroziune corneana...totul este in ceata cateva zile :)

Acestea fiind spuse, privesc cu oarecare teama, spre jocurile viitoare, nu nu pentru el, el a invatat sa fie in siguranta, eu mai am de lucru la capitolul acesta :).

Durerea trece, totul e bine, el saracu nu intelege de ce ce tot face mama buba, pentru ca spune el: "N-am vrut, am fost atent". Nu am ce sa spun decat: stiu puiule ca ai fost atent foarte bine, acuma trebuie sa invete si mami sa fie atenta:)

Comparatiile dintre copii...sunt oare inevitabile?

Incep prin a spune ca am fost un copil care toata copilaria a fost comparat. Parintii mei, oameni extraordinari, nu au fost si nu sunt nici acum "prieteni" foarte buni cu psihologia. Sunt convisa ca tot timpul au facut si au incercat sa faca ce au crezut ei ca este bine pentru mine, insa, in aceasta idee ei au crezut ca este benefic pentru mine sa ma compare tot timpul cu cineva, cu sora mea, cu copii prieteniilor lor, cu colegii mei si asa mai departe. Sincer, nu-mi amintesc de un singur lucru pe care sa-l fi facut sau sa nu-l fi facut si care sa fie urmat de un BRAVO, fara sa fie adaugat, asa a facut si x, sau y a facut mai bine, sau y a facut mai rau... Niciodata actiunile sau inactiunile mele nu au fost analizate la modul obiectiv, intodeauna au fost analizate prin metoda comparatie....

Acest fapt, din pacate, m-a marcat si a avut o amprenta foarte mare asupra mea ca si copil, adolescent si inclusiv ca si adult...Am dus si duc inca multa munca eu cu mine pentru a incerca sa depasesc aceste comparatii, traiesc inca momente cand copilul din mine, plange spunandu-si de ce nu sunt la fel de buna ca x, de ce chiar daca am facut asta y o face mai bine. In aceste momente, adultul din mine imi spune sa incetez sa analizez actiunea/inactiunea mea prin prisma actiunilor/inactiunilor celorlalti, sa o privesc singular, strict prin prisma sentimentelor mele..Uneori reusesc, alteori nu...

In acest context, de cand am ramas insarcinata, mi-am promis ca voi face tot posibilul ca fiul meu sa nu aiba niciodata parte, cel putin din partea mea, de aceste comparatii atat de daunatoare oricarei persoane... Am incercat din rasputeri sa nu-l compar niciodata cu nimeni, sa-i spun in permanenta ca el este perfect pentru mine asa cum e el, sa l ajut sa dobandeasca diverse "achizitii" facandu-l pe el sa si doreasca asta, sa ma bucur cu adevarat de fiecare succes pe care l-a avut in fiecare etapa a cresterii sale...Inclusiv in momentele cand petrece timp cu parintii mei, care continua si in prezent cu comparatiile de rigoare, ii rog atat pe parintii mei sa inceteze cu comparatiile si sa le explic in permanenta ce impact a avut asupra mea acest lucru...

Totusi, zilele trecute mi-am dat seama ca in ciuda eforturilor mele, cred ca in subconstientul meu, mereu l-am comparat si eu. Piticul meu pana la varsta de 2, 2 ani a facut mmajoritatea lucrurulor foarte repede, mult mai repede, a umblat la 10 luni singur, la 1,1 ani imita absolut toate animalele, la  1 an si 6 luni deja canta cantecele, manca singur, 1 an si 10 luni a scapat de pampers, acum vorbeste orice, combinat romana-engleza, numara, etc..Toate aceste lucruri le a invatat natural, la timpul lor fara niciun efort nici din partea mea nici din partea lui... In tot acest timp, era extrem de laudat de lumea din jur, alte mamici, educatoarea si toata lumea cu care interactiona:umbla deja asa bine? woewww,..nu are inca 1 an? asa bine vorbeste la 1 an si 6 luni? urca singur scarile la 1 an si 2 luni????  Inima din mine crestea, eram cea mai mandra mamica...

Acum are 2,2 ani, si nu stie culorile, incerc din rasputeri zilnic sa l invat, inventez tot felul de jocuri, separatoare de culori etc, dar el nu si nu, efectiv refuza sa le invete. Vazand refuzul lui vehement, am inceput sa simt urmatorul lucru: toti copii pe care ii cunosc de varsta lui stiu culorile, el de ce nu le stie? UPSSS..DAAAA. il compar :(  Fireste, lui nu i-am spus asta..dar de ce ? de ce am gandit asta?

In acest context am facut o introspectiva si am concluzionat ca din pacate in subconstientul meu mereu l-am comparat...Fiecare lauda auzita la adresa lui ma bucura fantastic, dupa fiecare lauda ma gandeam uite ce repede umbla el si fetita de 1 an si 2 luni inca nu merge, uite ce repede vorbeste el si altii abia zis da si nu...etc...Da, tot ce am facut pentru el nu am facut cu scopul sa fie mai bun ca x sau y, nu am facut constient nicio comparatie, dar  se pare ca in subconstientul meu,undeva adanc adanc, faceam aceste comparatii si ele ma faceau atat de mandra...

Atat de tare m-a intristat acest lucru, tot timpul am vrut sa creasca fara sa fie comparat cu nimeni, convinsa 100% ca asa fac, dar facand aceastra introspectiva am realizat ca defapt fara sa am aceasta intentie si eu o fac... Aud in jurul meu discutii intre parinti: Cand a inceput sa umble? Cat mananca? Cat a crescut in greutate? Ce inaltime are? Cand a inceput sa vorbeasca? cand a scapat de pampers etc? Oare prin toate aceste intrebari nu fiecare comparam copilul nostru? Oare chiar este inevitabil sa facem comparatii intre copilul nostru si altul....??? Eu inca sper, ca faptul  de a constientiza asta ma va ajuta sa reusesc mai bine in viitor sa nu fac chiar nicio comparatie, chiar involuntara...am renuntat sa mai insist sa-l invat culorile, o sa-mi dau seama cand e pregatit, am renuntat sa dau detalii la intrebari de genu celor de mai sus sau sa adresez eu astfel de intrebari...el este copilul meu, perfect pentru mine, asa cum este si ar trebui sa fie copilul fiecaruia pentru fiecare dintre parinti :)

Acomodare la gradinita

Atat de multe pareri...atat de multe sfaturi...dar parca toata lumea ignora un singur  lucru, pentru fiecare copil TREBUIE O ACOMODARE DIFERITA!!! Fiecare copil este diferent, fiecare are o personalitate diferita, fiecare are reactii diferite...fiecare are sentimente diferite. Ma intreb oare de ce tendinta asta sa generalizam si sa catalogam copii...oare la noi, adultii, se aplica aceeasi regula vreodata? Nu fiecare suntem diferiti unul fata de altul?

Incept prin a spune ca noi am ales gradinita, care la intrebarea: cum se face acomodarea? Mi s-a raspuns: "depinde, in functie de copil, cum il simtiti dumneavoastra ca parinte si conform feed back ului educatoarei". DAAA exista asa ceva si in Romania :) A fost prima si singura gradinita vazuta, dar raspunsul acesta m-a convins 90%. Apoi am mers sa vedem grupa, piticul meu a fugit la joaca,,,am stat o ora cu educatoarea in povesti si piticul nu vrea sa plece, asa de mult i-a placut. In aceeasi zi am semnat contractul si am renuntat sa mai vedem orice alta gradinita. Bineinteles corespundeau standardelor noastre si mediul si principiile pe care se ghida personalul.

De cand s-a nascut, am zis ca o sa-l duc la gradinita la 2 ani, dar piticul s-a cerut mai repede ..la 1 an si 4 luni vrea la copii, simteam ca se plictiseste acasa cu mine, cautam activitati unde sa mergem 1 2 ore pe saptamana, am fost impreuna, dar era prea putin, vrea mai mult. Atunci am decis sa incercam o acomodare desi avea doar 1,4 ani. 

Cum a fost acomodarea la noi? Foarte frumoasa, naturala si extrem de emotionanta pentru mama :) L am dus la 1 an si 4 lucru strict pentru joaca...o luna am mers de 3 ori pe saptamana. Prima saptamana, luni, miercuri si vineri am stat cu el la joaca de la 10 si jumatate pana la 11 jumatate. Scopul a fost ca sa cunoasca copii, ca sa cunoasca educatoarea, sa se imprieteneasca si sa cunoasca locul. Sa stie ca e un loc unde l-a dus mami, unde si la mami ii place si unde toti sunt prietenii lui. A doua saptamana am mers tot asa, luni, miercuri si vineri, de la 9 jumatate pana la 12, la 10 eu ieseam pana la "baie" si ma intorceam la 10 jumatate sa i dau fructele, iar la 11 iar plecam la "cumparaturi" pana la 12 cand veneam dupa el sa mergem acasa. Asa stia ca si mami e in zona dar el se joaca un pic si singur pana mami rezolva una alta si vine inapoi. Nu apuca sa i fie dor, nu se simtea printre straini datorita primei saptamani. Programul asta a fost si in saptamana 3. In  tot timpul asta nu s-a varsat nicio lacrima ( decat din partea mea, cand ieseam din incapere :) ) saptamana 4, deja aveam 1 an si 5 luni, l-am lasat de la 9 si jumatate pana la 11 jumatate ( 2 ore), nu am mai venit la fructe si i am explicat ca v a manca singur ca mami are mai multe de rezolvat dar dupa aceea vine. A fost perfect, nicio lacrima, a inteles micutul, e intre prieteni mai vine nu i abandonat. Dupa aceasta luna, am inceput sa mergem zilnic de la 9:30 pana la 12 ( 2 ore si jumatate), primele 10-15 minute stateam cu el in sala pana isi gasea distractia si apoi spunea paaaa si veneam la 12. TOT CE SE INTAMPLA II EXLICAM. ii explicam ca stiu tot ce se intampla, ca educatoarea imi da mesaje ca daca ceva nu e in regula vine mami, doar sa spuna. Era bine. am tinut programul asta inca 2 luni. Dupa 2 luni a simtit nevoia sa ramana, mergeam la 12 dupa el si plangea ca vrea nani cu copii. S-a cerut el la program lung, desi nu asta era planul. A ramas la somn fara nicio problema. 8 luni imediat dupa somn veneam, Stia ca ramane acolo ca face nani cu copii si dupa somn vine mami. Ajungeam inainte sa se trezeasca si cand se trezea o vedea pe mami. Tot timpul asta nicio impotrivire, iubea gradinita. E copilul meu, il simt, il inteleg, stiam ca daca ramane si dupa somn, ar fi plans, era prea mult pentru el. Acum avem 2 ani si 2 luni ramanem program de dimineata de la 8:30 pana la 4:30, fara plansete, fara impotriviri, cand vedem gradinita spunem yeeeeyyy. Da a necesitat extrem de mult timp la dispozitie, extrem de multa implicare si costuri financiare ( pt ca vorbesc de o gradinita particulare), a fost un lux ca ne am permis asa o adaptare...dar scopul a fost atins :). Prin urmare, l am dus de la 1 an si 4 luni nu ca si cresa ci l am dus la 1 an si 4 luni ca sa fie adaptat pentur cand va merge la gradi. Nu m a ajutat cu nimic cele 2 ore cand ramanea el la cresa, nu l am dus sa scap de el, era mai greu sa merg pana acasa si sa ma intorc dupa el, dar l a ajutat pe el, l a ajutat sa se integreze in colectivitate fara nicio trauma, fara nicio zi de plans, fara absolut nicio impotrivire, asa a prins drag de gradinita, asa se distreaza cu copii si este sociabil, asa a invatat atat de multe :)...asa a fost la noi si asa s-a integrat piticu intr o colectivitate minunata cu copii minunati si cu educatoare minunate ;) 

Concluzia, simtiti copilul, el va dicteaza cum vrea sa fie acomodarea, cand si cat doreste, este un pui de om cu sentimente si dorinte, nu le ignorati, trebuie sa fie pregatiti, ajutati-l si ghidati-l ca sa fie pregatiti, ascultati-l si niciodata nu-l mintiti, explicati si veti ramane surprinsi de capacitatea de intelegere:)Nu ascultati ca asa se face, ca asa a facut x si y, este copilul vostru, este diferit de orice alt copil si cine stie ce e mai bine pentru el decat parintii lui?

O alta lume: o lume a mamicilor si a taticilor !!!

O alta lume: o lume a mamicilor si a taticilor !!!

Inainte sa fiu mamica, credeam ca am ajuns sa cunosc toata lumea care ma inconjoara, insa o data ce am devenit mamica am descoperit o alta lume, o lume care pana atunci desi exista, eu nu o observasem niciodata: o lume a parintilor, o lume a mamicilor si a taticilor.

Din momentul in care am devenit mamica, am inceput incet incet sa o descopar, dar azi stand in parc in timp ce piticul meu facea foarte constincios o casuta de nisip, am constientizat-o in adevarata ei valoare. Este o lume minunata! Este o lume unde oamenii mari sunt si ei copiii, este o lume unde taticii umbla mandri cu un ghiozdanel cu printesa Sofia, eventual cu un actibild cu sclipici pe fata si cu o esarfa roz pe umar..Este o lume unde niciun adult nu se stanjeneste sa cante pe strada daca este cazul : " Bate vantul frunzele" chiar daca calitatile sale muzicale sunt spre zero, este o lume unde se sta in parc mult,,,este o lume in care toata lumea vorbeste despre nevoile copilului, despre evolutia lui fara ca subiectele de conversatie sa se termine vreodata. Este o lume in care adultii se plimba in patru labe in parc si eventual mai latra din cand in cand :)) si nimanui din lumea asta nu i se pare ciudat. Este o lume unde adultii intra in tuburile de pe tobogane si tuturor li se pare normal. Este o lume unde imbracat in costum este permis si absolut normal sa te joci pe "sus,jos". Este o lume unde adultii se joaca cu lopatica si cu fac groapa in nisip mai concentrati decat copii. Este o lume unde tatii sunt fericiti ca se joaca cu masinuta cu telecomanda, care nu exista cand erau si ei copii.  Este o lume in care in privirea fiecarei membru al ei se citeste o dragoste nemarginita, o grija si o mandrie greu de descris in cuvinte...Este o lume unde se rade, se tipa, se plange, se canta se danseaza, si toata lumea este cu adevarat implinit...Este o lume unde si cel mai mic gest se apreciaza, se aplauda si se striga : bravooo!!! Este mai mult decat o comunitate, este o lume parca paralele celei existente, este o lume unde daca ai putea citi in sufletul fiecarei persoane vei gasi doar iubire! iubirea ce o poarta fiecare parinte pentru minunea lor! Este o lume in care membri ei folosesc google-ul pentru a descoperii noi modalitati de parenting, pentru a citi studii, a cauta opinii si a gasii sfaturi astfel incat sa faca tot mai bine pentur copii lor. Este o lume unde oamenii merg la cursuri de parenting. Este o lume unde s-au facut grupuri pe facebook, grupuri de mamici si tatici, oamenii atat de diferiti, uniti in grupuri omogene pentru ca au un singur scop: BINELE COPILULUI LOR!. Este o lume unde da, mai exista rautati la adresa celorlalti, mai exista comparatii, mai exista sfaturi necerute, dar niciuna dintre aceste lucruri nu sunt facute cu scopul de a face rau, sunt facute cu scopul de a ajuta, sunt facute si spuse deoarece dragostea fiecaruia pentru copilul lor este atat de mare incat ai impresia ca minunea ta, copilul tau este perfect si asa si este : copilul fiecaruia este perfect pentur parintii lui, si asa ar si trebui sa fie!!!

Inainte sa descopar aceasta lume minunata, printre prietenii mei erau persoane care erau deja parinti, persoane insa de cariera, foarte ocupate, care desi sunt parinti minunati nu au ales sa faca partea din aceasta lume si nu mi au descris-o niciodata, motiv pentru care nu stiam ca exista.

Cand am descoperit-o am fost sceptica la inceput, dar incet incet, iti dai seama ca este o lume atat de minunata in care o data intrat nu mai vrei sa iesi! Intrati dragi parinti, intrati in lumea mamicilor si a taticilor, este o lume care, vorba cantecului, este: O LUME MINUNATA , IN CARE VETI GASII NUMAI COPII!!!!

zambeste!! :)

Cu riscul de a parea un cliseu, incep prin a mentiona faptul ca eu ador sa zambesc, nu o fac fortat, o fac intr-un mod cat se poate de natural si la fiecare zambet, starea mea de spirit se imbunatateste considerabil...

Apreciez oamenii care zambesc, incerc pe cat posibil in cercul apropiat mie sa pun oameni veseli, oameni care iti dau o stare de bine..oameni care zambesc!

Piticul meu este un copil din categoria copil vesel...de la primul lui zambet, la aproximativ 2 luni ( avea zambete de la cateva zile dar alea erau defapt carisme), zambeste si rade tot timpul, nu trec 10 minute sa nu i vad zambetul sau sa i aud rasul. 

El nu stie ce inseamna sa fi imbufnat, el nu stie ce inseamna sa fi trist, are chiar niste fimulete foarte haioase pe care i le-am facut, cand plange ca este suparat si in mijlocul plansului incepe sa rada si apoi devine frustrat pentru ca plangea si radea si nu putea sa continue plansul ca sa mi arete cat e el de suparat. E o sursa continuua de buna dispozitie :)

Fara a dori sa intru in polemici, parerea mea personala este ca veselia asta a lui se datoreaza si faptului ca eu de cate ori ma uit la el nu pot sa mi sterg zambetul de pe fata. Pe strada, foarte rar trec  oameni pe langa el fara sa i arunce un zambet. Prin urmare, daca de cand s-a nascut a vazut doar zambete, cum sa nu zambeasca si el tot timpul?

Scriu aceasta postare avand in vedere experienta mea din cursul zilei de ieri.. Eu efectiv ador copii! Dintodeauna am considerat ca sunt cea mai mare minune existenta...Astfel,de cate ori trec pe langa un copilas, ii zambesc  :) si de cele mai multe ori, copilasii, in inocenta lor imi zambesc inapoi fericiti. Asta se intampla pe strada, in supermarket, in mijlocul de transport in comun, etc...

Ieri, dupa ce am avut o zi super aglomerata si epuizanta, seara am fost la un masaj de relaxare ...Efectiv, cand am iesit de acolo parca zambetul de pe fata mi a ramas blocat, nu ma puteam opri sa nu zambesc, aveam o stare "zen".

Am urcat in mijlocul de transport in comun si din cand in cand daca cineva imi arunca o privire, zambeam ( asa cum procedez si cu copilasii simpatici de care spuneam). Reactia oamenilor in schimb...a fost cu totul alta decat a copilasilor...In timp ce copilasii stiu sa raspunda inapoi cu un zambet,..reactia oamenilor a fost de toate felurile, dar niciuna la fel de naturala ca a celor mici. Cum au reactionat oamenii adultii? Unii se uitau mirati in stanga si in dreapta lor neintelegand daca zambetul chiar li se adreseaza lor...Unii isi bagau fata in pamant crezand ca mi se pare amuzant ceva la ei...Altii aratau frustrare si indignare, crezand ca fac misto de ei...Altii, barbatii in principal, zambeau inapoi cu oarecare tenta de flirt, crezand ca asta este rolul zambetului oferit.

Nu am primit niciun zambet inapoi, cald si nevinovat...oare unde pe drum ne pierdem capacitatea de a oferi celor din jur un zambet care sa nu aiba nimic ascuns in spatele lui? Oare nu ar fi lumea mai buna, mai vesela mai optimista, daca am pastra inocenta si veselia din copilarie, daca am continua sa oferim zambete celor din jur fara sa asteptam nimic si fara sa avem vreo alta intentie decat de a ne zambi unul altuia? 

DORINTA OAMENILOR DE A EDUCA, DE A INVATA, DE A COMENTA SI A SFATUI PROASPETELE MAMICI

Imediat dupa nastere, ( chiar si inainte de asta), am sesizat  o dorinta si o nevoie extraordinara a oamenilor, in general, de a educa, de a invata, de a sfatui viitoarele mamici, crezand fiecare, ca ei stiu reteta perfecta pentru a creste un copil, uitandu-se, probabil, la odraslele lor care le fac atat de mandri...

Am spus-o si o repet, nu vreau sa critic si chiar daca prin anumite momente imi trec prin minte anumite ganduri critice,  privind modalitatea in care vreo mamica intelege sa-si creasca copilul, in secunda urmatoare incerc sa ma autoeduc si sa alung astfel de ganduri, fiind foarte convinsa ca fiecare mamica face ce stie si ce crede ea ca e cel mai bine pentru puiul ei, chiar daca acel ceva e in dezacord cu opiniile mele.

Astfel, cred cu convingere ca fiecare face ce crede ea ca e mai bine pentru puiul ei, deoarece dragostea de mama e atat de mare incat nu cred ca cineva, ( care nu are probleme de natura psihica), ar putea sa faca ceva care  stiind ca ii dauneaza copilului...

Mai mult, noi suntem diferiti, fiecare dintre noi, astfel incat e normal ca fiecare sa-si creasca diferit copilul, fiecare sa-l creasca conform propriilor convingeri..Fiecare dorim ceva pentru copilul nostru, avem creonat in imaginatia noastra, imaginea adultului care vrem sa devina, incercand sa facem ce ne sta in puteri pentru a-l ajuta sa ajunga acolo.

Cu toate acestea insa, dorinta oamenilor de a transmite, de a invata, de a educa este atat de mare incat pare de neoprit.

Prima observatie cu adevarat dureroasa a fost in primele luni din viata a copilului meu. Din ce citisem eu, am decis sa nu imi infofolesc niciodata copilul. Mai mult decat atat, el nascandu-se vara, pe vreme de canicula, am observat inca din primele saptamani ca starea de caldura exagerata, il irita, ii provoca un plans care nu mai inceta pana ce nu avea confortul termic necesar.

In acest context,  copilul meu de nicio luna dormea seara doar intr-o pijama( body cu pantalon), fara sa-i dau inca un body pe dedesupt, iesea la inceput de septembrie la 2 luni, afara intr-un body, o bluzita, un pantalonas si purta sepcute fff subtiri sau chiar deloc. Aceea era starea lui de confort termic.  

Nu vreau sa comentez decizia mea pentru considerentele mai sus expuse, insa vreau sa mentionez dorinta oamenilor de a comenta, de a invata, de a critica, de a ma face sa ma simt cea mai inconstienta, cea mai iresponsabila si cea mai nepregatita mama...

Eram o foarte proaspata mamica, ieseam cu copilul la plimbare, ( de 2-3 luni maxim) si criticile nu se mai opreau: " Doamna doamna, nu vedeti ca se imbolnaveste copilul, de ce nu -l imbracati?" - De parca dansa vedea "in direct" cum se imbolnaveste..." Doamna, va rog eu frumos nu mai scoateti copilul asa imbracat afara ca o sa regretati", " Pui mic, saracu de tine, nu-ti da si tie mami o hainita mai groasa", " Doamna, pune-ti o sapca copilului pe cap ca i bate vantul la ureche" si criticile nu se mai opreau...

Dupa prima plimbare, la inceput de septembrie, lacrimile mele nu se mai opreau, nu intelegeam de ce toti imi fac observatii de ce toata lumea tine sa mi spuna ca nu sunt o mama buna...vorba aia daca 2 iti spun ca esti beat, du-te si te culca...

Am decis categoric sa imbrac copilul, am inceput operatiunea infofolit....toata lumea de prin parc, strada, parea fericita, un singur omulet urla ca din gura de sarpe si era rosu ca focu, nimeni altul decat piticul meu...

Atunci mi s-a reconfirmat o teorie a mea care deja incepea sa se transforme la nivel de principiu, voi face doar ce simt si daca lumea vrea sa mi explice una alta, voi asculta politicoasa, fara sa ma afecteze in vreun fel...De atunci copilul meu se imbraca foarte subtire, are o imunitate buna, nu s-a imbolnavit decat in miez de vara la 11 luni de o viroza luata din comunitate...:)

Insa, observatiile, sfaturile, privirile insinuante etc nu au incetat sa apara, ba mai mult cu cat copilul creste cu atat devin tot mai multe si mai multe. Ma intreb cate dintre voi ati fost intrebate: "De ce nu i dai copilului ciocolata, ce crezi ca pateste?, " de ce ai alaptat doar 11 luni?" . "De ce nu ai alaptat", " de ce ai alaptat atat de mult?, "Nu-l mai lua atat in brate" " Nu-l mai lasa cu degetu in gura" " Nu l lasa se joace pe jos" De ce il duceti in brate/sistem de purtare/carucior, nu stie sa umble? ( ca na deja are 1 an, " plange copilul, nu vedeti ca ii e foame" " Vaiii, iesi de acolo, ca nu i voie in balta" - Alt subiect, cine esti tu, dna de pe strada sa i spui copilului meu ce-i voie si ce  nu-i voie!!?!!, 

Sirul de replici, sfaturi, observatii si sugestii venite de la necunoscutii de pe strada, ar putea continua la nesfarsit,  totusi incerc sa mi explic de ce nevoia asta a omaneilor de a face observatii? Vreau sa cred ca nu vine din rautate, vreau sa cred ca vine din dorinta noastra de a fi folositori, de a ajuta,  din egocentristumul nostru  care ne spune ca noi stim si facem totul bine cu copii nostrii, vreau sa cred ca toate acestea au la baza dorinta de a face bine....voi ce ziceti? 

Discutii cu piticul

Din momentul in care s-a nascut piticul meu, l-am vazut si perceput ca un pui de om, care ma va surprinde zilnic. Nu stiu de ce, dar niciodata, chiar niciodata nu l-am perceput ca pe un bebelus.

Stiu ca poate parea foarte ciudat, dar inca de la inceput povesteam cu el si ii adresam intrebari si ii ofeream tot eu raspunsuri, ca si cum as vorbi cu o persoana matura, care intelege absolut tot dar trebuie sa mai treaca ceva timp pana sa poata raspunda..

Nu stiu de ce, dar din secunda in care l-am nascut, asa am simtit ca trebuie sa ma adresez lui, de la inceput ii explicam absolut tot, ii explicam ca mami acuma o sa incerce sa-l alapteze, dar daca nu iese suficient lapte sa nu se supere pe mama, ca mama e un pic stresata si obosita si ca pe baza hormonala probabil, mami este un pic sensibila si este foarte stresata ca nu stie exact cum sa se comporte cu el, motiv pentru care s-ar putea sa nu i pot da chiar suficient laptic..dar voi incerca sa trec peste aceste obstacole.

Din maternitate, in prima noapte impreuna, i-am explicat ca voi gresi mult, ca voi face probabil multe greseli, ca probabil datorita faptului ca el nu va sti sa-mi spuna care ii sunt problemele, si eu voi acumula multa oboeala, voi fi irascibila, probabil voi ridica tonul fara sa vreau si in secunda urmatoare imi voi cere scuze. I am explicat ca eu voi face tot ce imi sta in putinta sa nu comit greseli, ca voi incerca sa fiu calma, ca voi incerca sa nu ma enervez niciodata ca voi incerca sa l inteleg si sa fiu tot timpul langa el. I am spus ca nu stiu daca voi reusi toate acestea dar cu siguranta voi reusi sa-l iubesc mai mult decat orice pe lume si ca lui nu-i cer nimic decat sa fie sanatos! Il pupam si ii multumeam din 5 in 5 minute ca a venit pe lume, si ca m-a ales pe mine sa fiu mama lui. Ii spuneam ca el este minunea mea de la Dzeu si Lui ii voi multumi zilnic pentru ca mi l a adus pe lume.

Daca plangea ca nu -i ajunge laptele, ii spuneam: puiule doar mami ti-a explicat toata noaptea ca asa se va intampla la inceput, mai ai un pic rabdare, nu suferi, ca se va regla situatia..Asistentele se uitau la mine crucis...Cred, defapt sunt aproape convinsa, ca se gandeau ca m-a afectat foarte tare nasterea.

O infirmiera nu s-a mai abtinut si a simtit ca trebuie sa- imi spuna: imi place ca-i vorbiti asa serios dar stiti ca el nu va intelege nu?  M am amuzat copios imaginandu-mi cat de dereglata paream in ochii lor.

Am continuat si continui sa procedez in aceeasi maniera, in ciuda faptului ca nu trece o zi ca cineva sa nu ma considere putin "ciudata" ca sa nu spun altfel...

Am multe principii pe care nu vreau sa le incalc in cresterea lui, unu dintre cele mai importante este NICIODATA SA NU-L MINT!. Intodeauna ii spun absolut totul. 

Cand a avut.doar 7 luni,  din cauza unei infectii urinare, a trebuit sa ne internam in spital...A fost o saptamana de groaza: perfuzii 23 de ore pe zi, vene sparte, trezit in miezul noptii pentru a schimba branula...etc.. In toata aceasta perioada cand stateam langa el, ii povesteam de toate ca sa treaca timpul...Nu vorbeam limba bebeluseasca..vorbeam la fel ca si cum as fi vorbit daca eram internata cu cea mai buna prietena...Cand trebuia sa i se faca o noua perfuzie, trebuia schimbata branula si asa, ii explicam ce se intampla,  niciodata nu-l minteam. Din nou m am lovit de aceeasi replica: sa stiti ca e prea mic sa intelegea...Am ignorat din nou aceste replici zambind, gandindu-ma ca e normal oarecum sa primesc aceste observatii..

In tot timpul acesta am fost convinsa ca piticul meu, chiar daca are doar 1 zi sau 7 luni ma intelege perfect, ca acumuleaza toata informatia undeva in creierasu lui si candva o va folosi..In aceeasi ordine de idei, niciodata dar niciodata nu vorbesc ceva de fata cu el, ceva ce nu as vrea sa auda ( asta de cand s-a nascut).

Dupa ce a trecut de 1 an mi-am dat seama in multe situatii, ca undeva cel putin o parte din mormanul de informatii pe care i le am dat in primul an de viata au inceput sa iasa la suprafata. Cu titlu exemplificativ: avea 1 an si 3 luni si ii spun sotului, imediat dupa baita va trebui sa incercam sa i aspiram nasul... Am terminat baita, el a fugit la aspirator, l-a pornit si a inceput sa se aspire singur ( stiind din atatea povesti cum functioneaza, stiind ca  aspiratul nasului este un lucru util, ca il juta sa respire si nu este dureros).

In acel moment si in multe alte momente mi-am dat seama ca nu am gresit vorbindu-i atat de serios si atat de mult de la inceput, copii sunt extraordinari, sunt mult mai receptivi decat am putea noi vreodata sa ne imaginam, chiar de la varste ffff mici, din pacate noi parintii de multe ori avem tendinta sa-i subapreciem...

PS. Postare se refera strict la momentele in care ii povestesc si explic cum functioneaza lumea, bineinteles ca am avut si avem si noi momentele de joaca care au loc conform varstei :) cu "prosteala" aferenta.














0

                                                    -

Copilul este independent...mama este dependenta :)

Zilele trecute ma gandeam,  oare sunt prea dependenta de piticul meu? Dar oare se poate spune ca o mama este prea dependeta? Oare nu toate mamicile sunt dependete de copilul lor prin simplu fapt ca sunt mame? :)

Piticul meu are deja 1 an si jumatate si pana in prezent cel mai mult am fost despartit unul de altul 8-10 ore. Nu stau tot timpul in preajma lui, am avut si bona cateva luni, a mai stat cu bunica, cu o vecina apropiata noua, mai nou sta la cresa, dar niciodata mai mult decat 6 ore in medie/zi. Cel mai mult a ramas cu tata cam 10 ore intr-o zi cand eu am avut o petrecere cu fostii mei colegi. 

Povestind insa cu majoritatea mamelor pe care le cunosc, am realizat ca sunt una dintre putinele persoane care pot sa spuna acest lucru. Majoritatea isi lasa copii la bunici peste noapte, pleaca din localitate pentru 1--2 zile, chiar si o saptamana. Sunt mamici care pleaca in concedii in straintate si ii lasa la bunici...

Nu le condamn, le admir ca pot sa faca asta...Noi intradevar nu avem nici o posibilitate foarte comoda, unde sa-l lasam cu zilele, dar ma gandeam daca as avea aceasta posibilitate, oare as putea sa o fac? Mi am dat seama ca mi-ar fi practic imposibil sa ma deconectez. Nu as putea admite sa merg intr-un concediu fara el. Si eu am nevoie de concediu, dar nu-mi pot imagina un concediu fara el...deoarece nu cred ca exista un concediu mai frumos, decat alaturi de el!

Sunt convinsa ca el ar fi foarte bine si fara mine in jur, dar problema e alta...eu as fi bine fara el???? De cand s-a nascut mi am dorit sa cresc un copil independent, sa ajunga sa fie un copil si ulterior un adult independent, cu increderere in propriile forte care sa poata face absolut orice isi propune. 

Oare faptul ca sunt in permanenta acolo sta in calea dobandirii independentei? Mi-am pus aceasta intrebare si in mod cu totul surprinzator, am descoperit ca temerile mele erau false..Am citit cateva studii facute de anumiti psihologi si am ajuns la concluzia ca nu faptul ca eu sunt aproape de el il face pe copil independent sau dependent ci cu totul si cu totul alte lucruri  . Faptul ca sunt in permanante langa el si ii arat ca sunt acolo sa se bazeze pe mine daca intampina dificultati, pentru a-l ghida si a-l incuraja sa descopere lumea, il face tocmai sa devina mai independent, deoarece prinde incredere in el..dobandeste insa un sentiment de siguranta. Copii care sunt in permanenta lasati singuri si in permanenta crescuti de alte persoane decat mama si tata ( in primii ani de viata) vor fi mult mai dependenti de ei, deoarece vor avea mereu nevoie sa fie alaturi de ei lipsindu-le atat de mult. Cel putin deocamdata copilul meu este dovada vie al acestui lucru. De cate ori il las cu cineva si ii spun ca mama trebuie sa plece sa rezolve anumite lucruri, el spune: pa pa mama! 

Dar totusi, sunt eu oare dependenta de el? Cu siguranta DAAA. Mi am dorit mereu sa nu fiu intr-o extrema in cresterea lui, sa fac totul echilibrat, dar aici se pare ca am ajuns intr-o extrema, sunt mult prea dependenta de el, nu pot si nu vreau sa mi imaginez o zi in care sa fiu departe de el..Majoritatea cunoscutilor,  ma condamna si imi spun ca nu e normal..ca trebui, dincolo de job si cele cateva ore petrecute departe de el,  sa reusesc sa ma ocup si de viata mea...dar eu nu concep altfel..care viata mea...viata mea e cu el! el face parte din viata mea! Cu timpul, poate voi reusi sa devin si eu independenta, dar pana atunci nu poate decat sa ma cuprinda panica la gandul ca va venii o zi cand el imi va spune, mama plec in vacanta cu prietenii, mama dorm la un coleg, mama ma mut cu prietena....:) 

Cum am supravietuit perioadei cu, "colici"..

De cate ori m-am intalnit cu o proaspata mamica, prima intrebare pe care mi-o adreseaza in prima noastra discutie " ca intre mamici" este:  Ati avut colici? Cum ati reusit sa treceti peste ele? Cand s-au terminat?

Asa ca, m am gandit sa postez cum a fost la noi...

Imediat dupa ce am ajuns acasa de la maternitate, dupa nici macar o saptamana au inceput faimoasele colici.Citisem despre asa numitele colici ale bebelusului, dar nu citisem nicaieri ca ti se rupe sufletul in mii de bucati cand  vezi durerea pe fatuca lui mica, cand il auzi urland de durere dar tu nu poti sa faci nimic pentru a alina cu adevarat durerea. In acele momente parca intelegi cu adevarat de ce noi parintii vorbim la plural ( "avem colici" " acuma papam" etc...) de la durerea lui, pe bune ca incepe sa te doara si pe tine stomacul, burta si toate cele :) 

Am incercat toate variantele posibile pentru a alina durerea puiului nostru..Alaptandu-l am refuzat sa manac orice alimente despre care exista macar o parare ca ar putea avea vreo influenta asupra colicilor.Stiam toate studiile conform carora s-a dovedit ca sunt permise fructele etc, dar atata timp cat macar o singura persoana spunea ca daca a consumat fructe sau alt produs, bebelusul a avut colici, am refuzat categoric sa mananc acel produs, in speranta ca brusc puiul meu nu va mai avea colici. Speranta a fost in zadar deoarece durerile ,"colicii",  nu incetau sa existe...Am descoperit apoi solutia minune, care la noi a functionat extraordinar de bine, BONISAN - HIMALAYA. 

Puiul meu urla de durere, eu ma simteam neputincioasa in fata lui, ii dadeam cateva picaturi de solutia minune BONISAN, si brusc, in maxim 10 minute se linistea si adormea zambind. Totul a functionat de minune, parea ca am gasit solutia ideala...dar a inceput sa nu mai vrea sa pape solutia minune...

Atunci mi a venit o idee geniala, ( spun eu), sa incerc sa pun picaturi de bonisan pe suzeta. Aceasta varianta a fost solutia mega salvatoare sa zic asa. Oricand mergeam undeva, eram in alt loc decat acasa si incepea sa planga, puneam o picatura de Bonisan pe suzeta, lua suzeta ( avea gust bun), si solutia ii linistea burtica.

(Pana la 3 luni, el a avut suzeta, peste 3 luni nu a mai cerut-o, adica nu am mai vazut nevoia de suzeta, o scuipa si nu am insistat cu ea deoarece nu stiu de ce aveam tot timpul imaginea cu un copil de 4 ani cu suzeta in gura si imi era frica sa nu ajungem asa...)

Asa, am reusit sa "supravietuim" si sa trecem peste primele 3 luni, care ne-au chinuit, asa am reusit sa alin durerea puiului meu,...

Dupa cele trei luni au mai fost perioade, in special dupa inceperea diversificarii la 6 luni, cand manca ceva mai acid,fructe in special,  cand avea dureri de burtica, si de fiecare data am apelat la vechiul nostru prieten "BONISAN", care bineinteles ca nu ne-a dezamagit niciodata :)

Ganduri din timpul sarcinii....Daca nu o sa-l iubesc suficient de mult?

In prima postare, respectiv in justificarea acestui blog, am povestit despre cat de mult mi-am dorit eu aceasta cariera, cariera de mamica :). Astazi cand puiul meu, in varsta de 1 an si jumatate a alergat spre mine cu bratele deschise si a pus manuta in parul meu si m-a tras asa tandru ca sa mi dea un pupic,,,insotit de sunetul muaaahhhh,...si apoi o mangaiere spunand "daga daga:", am constientizat pentru a miia oara ca il iubesc mai mult decat as putea vreodata descrie in cuvinte, parca mai mult decat e omeneste posibil, parca ireal de mult. 

Cuprinsa de aceste senimente de nedescris, pe care doar o mama le poate intelege, mi-am adus aminte de teama pe care o aveam cand era in burtica.. Era un amalgam de sentimente, ca la orice femeie insarcinata, dar acolo amestecat cu iubirea, speranta, implinirea, fericirea, frica de necunoscut, teama de a nu se intampla ceva cu el si dorinta de a fi sanatos,etc, mai era un sentiment care ma ingrozea inclusiv prin simplu fapt ca exista. Daca nu o sa l iubesc? Daca nu sunt facuta sa fiu mama, daca nu o sa simt cum spun toate mamele, ca atunci cand il vezi prima oara simti ca viata are un nou sens!. Ma mustra constiinta si pentru faptul ca exista acest sentiment...

Imi aduc aminte de fiecare ecografie la care am mers, eram extrem de fericita ca exista ca voi avea un copil, dar cand doctorul imi arata, ca acolo e inimioara, ca acolo sunt piciorusele etc, nu am varsat nicio lacrima. Vazusem atatea filme in care li se arata copii si mama si tata plang de fericire, auzisem atatea povesti asemnatoare...Eram in aceeasi situatie, nicio lacrima nu curgea.. incercam chiar sa vars lacrima ca sa fiu si eu o mama "buna" ca asa am vazut ca se face...:))) dar lacrima nu si nu :))) inevitabil m-am gandit? Sunt insensibila...daca nu voi fi o mama buna, daca nu l voi iubi? 

Incercam sa-mi imaginez momentul cand il voi tine in brate si ma gandeam ce se intampla daca sentimentele alea de mama nu vor exista? imi era mila de el..ii vream tot binele din lume si ma gandeam daca va avea o mama rece?  Apoi ma gandeam ca nu se poate ca toata lumea spune ca asa e...dar parca o alta parte din mine se gandea si cum ramane cu cele care isi abandoneaza copilul? daca voi fi si eu ca ele, copilul va trai cu o mama care nu i va arata afectiunea...ce trist...

Bineinteles ca toate aceste lucruri nu s-a intamplat, m-am topit toata cand l -am vazut prima data, cand l am auzit prima data urland si salutand lumea, a fost cel mai dulce sunet care exista. Cand l-am vazut mi-am dat seama ca e copilul perfect pentru mine, si parca toata iubirea din lume s-a adunat in sufletul meu ca sa o port doar pt el, si parca in fiecare zi ce trece se aduna si mai multa iubire si mai multa iubire, si ajung sa ma intreb cum e posibil asa ceva? 

E interesant totusi cum l-am dorit enorm, eram fericita ca sunt insarcinata cu el, si totusi aveam frica aceea daca nu voi fi in stare sa-l iubesc suficient? Ma intreb,  mai exista oare femei insarcinate care au aceasta frica? care se intreaba, daca nu o sa-l iubesc suficient?

Daca exista, mi-ar placea sa le spun ca simplu fapt ca se gandesc ca nu ar putea sa le ofere toata iubirea care ar merita-o, simplu fapt ca au aceasta frica, este dovada vie a iubirii pe care deja o au pt ei, este dovada vie a faptului ca ii vor iubi mai mult decat si-ar putea cineva vreodata imagina, este dovada faptului ca ei vor fi ratiunea de a exista... Cand il intreb pe fiul meu " ce esti tu pt mami", el spune" tot tot tot", iar eu ii spun, puiule esti mult mai mult decat tot, dar inca nu s-au inventat suficiente cuvinte ca sa iti pot explica, il iau in brate, il pup, il adulmec si imi vine sa rad ca vreodata am putut avea aceasta teama...:)