marți, 15 martie 2016

zambeste!! :)

Cu riscul de a parea un cliseu, incep prin a mentiona faptul ca eu ador sa zambesc, nu o fac fortat, o fac intr-un mod cat se poate de natural si la fiecare zambet, starea mea de spirit se imbunatateste considerabil...

Apreciez oamenii care zambesc, incerc pe cat posibil in cercul apropiat mie sa pun oameni veseli, oameni care iti dau o stare de bine..oameni care zambesc!

Piticul meu este un copil din categoria copil vesel...de la primul lui zambet, la aproximativ 2 luni ( avea zambete de la cateva zile dar alea erau defapt carisme), zambeste si rade tot timpul, nu trec 10 minute sa nu i vad zambetul sau sa i aud rasul. 

El nu stie ce inseamna sa fi imbufnat, el nu stie ce inseamna sa fi trist, are chiar niste fimulete foarte haioase pe care i le-am facut, cand plange ca este suparat si in mijlocul plansului incepe sa rada si apoi devine frustrat pentru ca plangea si radea si nu putea sa continue plansul ca sa mi arete cat e el de suparat. E o sursa continuua de buna dispozitie :)

Fara a dori sa intru in polemici, parerea mea personala este ca veselia asta a lui se datoreaza si faptului ca eu de cate ori ma uit la el nu pot sa mi sterg zambetul de pe fata. Pe strada, foarte rar trec  oameni pe langa el fara sa i arunce un zambet. Prin urmare, daca de cand s-a nascut a vazut doar zambete, cum sa nu zambeasca si el tot timpul?

Scriu aceasta postare avand in vedere experienta mea din cursul zilei de ieri.. Eu efectiv ador copii! Dintodeauna am considerat ca sunt cea mai mare minune existenta...Astfel,de cate ori trec pe langa un copilas, ii zambesc  :) si de cele mai multe ori, copilasii, in inocenta lor imi zambesc inapoi fericiti. Asta se intampla pe strada, in supermarket, in mijlocul de transport in comun, etc...

Ieri, dupa ce am avut o zi super aglomerata si epuizanta, seara am fost la un masaj de relaxare ...Efectiv, cand am iesit de acolo parca zambetul de pe fata mi a ramas blocat, nu ma puteam opri sa nu zambesc, aveam o stare "zen".

Am urcat in mijlocul de transport in comun si din cand in cand daca cineva imi arunca o privire, zambeam ( asa cum procedez si cu copilasii simpatici de care spuneam). Reactia oamenilor in schimb...a fost cu totul alta decat a copilasilor...In timp ce copilasii stiu sa raspunda inapoi cu un zambet,..reactia oamenilor a fost de toate felurile, dar niciuna la fel de naturala ca a celor mici. Cum au reactionat oamenii adultii? Unii se uitau mirati in stanga si in dreapta lor neintelegand daca zambetul chiar li se adreseaza lor...Unii isi bagau fata in pamant crezand ca mi se pare amuzant ceva la ei...Altii aratau frustrare si indignare, crezand ca fac misto de ei...Altii, barbatii in principal, zambeau inapoi cu oarecare tenta de flirt, crezand ca asta este rolul zambetului oferit.

Nu am primit niciun zambet inapoi, cald si nevinovat...oare unde pe drum ne pierdem capacitatea de a oferi celor din jur un zambet care sa nu aiba nimic ascuns in spatele lui? Oare nu ar fi lumea mai buna, mai vesela mai optimista, daca am pastra inocenta si veselia din copilarie, daca am continua sa oferim zambete celor din jur fara sa asteptam nimic si fara sa avem vreo alta intentie decat de a ne zambi unul altuia? 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu