Comparatiile dintre copii...sunt oare inevitabile?

Incep prin a spune ca am fost un copil care toata copilaria a fost comparat. Parintii mei, oameni extraordinari, nu au fost si nu sunt nici acum "prieteni" foarte buni cu psihologia. Sunt convisa ca tot timpul au facut si au incercat sa faca ce au crezut ei ca este bine pentru mine, insa, in aceasta idee ei au crezut ca este benefic pentru mine sa ma compare tot timpul cu cineva, cu sora mea, cu copii prieteniilor lor, cu colegii mei si asa mai departe. Sincer, nu-mi amintesc de un singur lucru pe care sa-l fi facut sau sa nu-l fi facut si care sa fie urmat de un BRAVO, fara sa fie adaugat, asa a facut si x, sau y a facut mai bine, sau y a facut mai rau... Niciodata actiunile sau inactiunile mele nu au fost analizate la modul obiectiv, intodeauna au fost analizate prin metoda comparatie....

Acest fapt, din pacate, m-a marcat si a avut o amprenta foarte mare asupra mea ca si copil, adolescent si inclusiv ca si adult...Am dus si duc inca multa munca eu cu mine pentru a incerca sa depasesc aceste comparatii, traiesc inca momente cand copilul din mine, plange spunandu-si de ce nu sunt la fel de buna ca x, de ce chiar daca am facut asta y o face mai bine. In aceste momente, adultul din mine imi spune sa incetez sa analizez actiunea/inactiunea mea prin prisma actiunilor/inactiunilor celorlalti, sa o privesc singular, strict prin prisma sentimentelor mele..Uneori reusesc, alteori nu...

In acest context, de cand am ramas insarcinata, mi-am promis ca voi face tot posibilul ca fiul meu sa nu aiba niciodata parte, cel putin din partea mea, de aceste comparatii atat de daunatoare oricarei persoane... Am incercat din rasputeri sa nu-l compar niciodata cu nimeni, sa-i spun in permanenta ca el este perfect pentru mine asa cum e el, sa l ajut sa dobandeasca diverse "achizitii" facandu-l pe el sa si doreasca asta, sa ma bucur cu adevarat de fiecare succes pe care l-a avut in fiecare etapa a cresterii sale...Inclusiv in momentele cand petrece timp cu parintii mei, care continua si in prezent cu comparatiile de rigoare, ii rog atat pe parintii mei sa inceteze cu comparatiile si sa le explic in permanenta ce impact a avut asupra mea acest lucru...

Totusi, zilele trecute mi-am dat seama ca in ciuda eforturilor mele, cred ca in subconstientul meu, mereu l-am comparat si eu. Piticul meu pana la varsta de 2, 2 ani a facut mmajoritatea lucrurulor foarte repede, mult mai repede, a umblat la 10 luni singur, la 1,1 ani imita absolut toate animalele, la  1 an si 6 luni deja canta cantecele, manca singur, 1 an si 10 luni a scapat de pampers, acum vorbeste orice, combinat romana-engleza, numara, etc..Toate aceste lucruri le a invatat natural, la timpul lor fara niciun efort nici din partea mea nici din partea lui... In tot acest timp, era extrem de laudat de lumea din jur, alte mamici, educatoarea si toata lumea cu care interactiona:umbla deja asa bine? woewww,..nu are inca 1 an? asa bine vorbeste la 1 an si 6 luni? urca singur scarile la 1 an si 2 luni????  Inima din mine crestea, eram cea mai mandra mamica...

Acum are 2,2 ani, si nu stie culorile, incerc din rasputeri zilnic sa l invat, inventez tot felul de jocuri, separatoare de culori etc, dar el nu si nu, efectiv refuza sa le invete. Vazand refuzul lui vehement, am inceput sa simt urmatorul lucru: toti copii pe care ii cunosc de varsta lui stiu culorile, el de ce nu le stie? UPSSS..DAAAA. il compar :(  Fireste, lui nu i-am spus asta..dar de ce ? de ce am gandit asta?

In acest context am facut o introspectiva si am concluzionat ca din pacate in subconstientul meu mereu l-am comparat...Fiecare lauda auzita la adresa lui ma bucura fantastic, dupa fiecare lauda ma gandeam uite ce repede umbla el si fetita de 1 an si 2 luni inca nu merge, uite ce repede vorbeste el si altii abia zis da si nu...etc...Da, tot ce am facut pentru el nu am facut cu scopul sa fie mai bun ca x sau y, nu am facut constient nicio comparatie, dar  se pare ca in subconstientul meu,undeva adanc adanc, faceam aceste comparatii si ele ma faceau atat de mandra...

Atat de tare m-a intristat acest lucru, tot timpul am vrut sa creasca fara sa fie comparat cu nimeni, convinsa 100% ca asa fac, dar facand aceastra introspectiva am realizat ca defapt fara sa am aceasta intentie si eu o fac... Aud in jurul meu discutii intre parinti: Cand a inceput sa umble? Cat mananca? Cat a crescut in greutate? Ce inaltime are? Cand a inceput sa vorbeasca? cand a scapat de pampers etc? Oare prin toate aceste intrebari nu fiecare comparam copilul nostru? Oare chiar este inevitabil sa facem comparatii intre copilul nostru si altul....??? Eu inca sper, ca faptul  de a constientiza asta ma va ajuta sa reusesc mai bine in viitor sa nu fac chiar nicio comparatie, chiar involuntara...am renuntat sa mai insist sa-l invat culorile, o sa-mi dau seama cand e pregatit, am renuntat sa dau detalii la intrebari de genu celor de mai sus sau sa adresez eu astfel de intrebari...el este copilul meu, perfect pentru mine, asa cum este si ar trebui sa fie copilul fiecaruia pentru fiecare dintre parinti :)

Acomodare la gradinita

Atat de multe pareri...atat de multe sfaturi...dar parca toata lumea ignora un singur  lucru, pentru fiecare copil TREBUIE O ACOMODARE DIFERITA!!! Fiecare copil este diferent, fiecare are o personalitate diferita, fiecare are reactii diferite...fiecare are sentimente diferite. Ma intreb oare de ce tendinta asta sa generalizam si sa catalogam copii...oare la noi, adultii, se aplica aceeasi regula vreodata? Nu fiecare suntem diferiti unul fata de altul?

Incept prin a spune ca noi am ales gradinita, care la intrebarea: cum se face acomodarea? Mi s-a raspuns: "depinde, in functie de copil, cum il simtiti dumneavoastra ca parinte si conform feed back ului educatoarei". DAAA exista asa ceva si in Romania :) A fost prima si singura gradinita vazuta, dar raspunsul acesta m-a convins 90%. Apoi am mers sa vedem grupa, piticul meu a fugit la joaca,,,am stat o ora cu educatoarea in povesti si piticul nu vrea sa plece, asa de mult i-a placut. In aceeasi zi am semnat contractul si am renuntat sa mai vedem orice alta gradinita. Bineinteles corespundeau standardelor noastre si mediul si principiile pe care se ghida personalul.

De cand s-a nascut, am zis ca o sa-l duc la gradinita la 2 ani, dar piticul s-a cerut mai repede ..la 1 an si 4 luni vrea la copii, simteam ca se plictiseste acasa cu mine, cautam activitati unde sa mergem 1 2 ore pe saptamana, am fost impreuna, dar era prea putin, vrea mai mult. Atunci am decis sa incercam o acomodare desi avea doar 1,4 ani. 

Cum a fost acomodarea la noi? Foarte frumoasa, naturala si extrem de emotionanta pentru mama :) L am dus la 1 an si 4 lucru strict pentru joaca...o luna am mers de 3 ori pe saptamana. Prima saptamana, luni, miercuri si vineri am stat cu el la joaca de la 10 si jumatate pana la 11 jumatate. Scopul a fost ca sa cunoasca copii, ca sa cunoasca educatoarea, sa se imprieteneasca si sa cunoasca locul. Sa stie ca e un loc unde l-a dus mami, unde si la mami ii place si unde toti sunt prietenii lui. A doua saptamana am mers tot asa, luni, miercuri si vineri, de la 9 jumatate pana la 12, la 10 eu ieseam pana la "baie" si ma intorceam la 10 jumatate sa i dau fructele, iar la 11 iar plecam la "cumparaturi" pana la 12 cand veneam dupa el sa mergem acasa. Asa stia ca si mami e in zona dar el se joaca un pic si singur pana mami rezolva una alta si vine inapoi. Nu apuca sa i fie dor, nu se simtea printre straini datorita primei saptamani. Programul asta a fost si in saptamana 3. In  tot timpul asta nu s-a varsat nicio lacrima ( decat din partea mea, cand ieseam din incapere :) ) saptamana 4, deja aveam 1 an si 5 luni, l-am lasat de la 9 si jumatate pana la 11 jumatate ( 2 ore), nu am mai venit la fructe si i am explicat ca v a manca singur ca mami are mai multe de rezolvat dar dupa aceea vine. A fost perfect, nicio lacrima, a inteles micutul, e intre prieteni mai vine nu i abandonat. Dupa aceasta luna, am inceput sa mergem zilnic de la 9:30 pana la 12 ( 2 ore si jumatate), primele 10-15 minute stateam cu el in sala pana isi gasea distractia si apoi spunea paaaa si veneam la 12. TOT CE SE INTAMPLA II EXLICAM. ii explicam ca stiu tot ce se intampla, ca educatoarea imi da mesaje ca daca ceva nu e in regula vine mami, doar sa spuna. Era bine. am tinut programul asta inca 2 luni. Dupa 2 luni a simtit nevoia sa ramana, mergeam la 12 dupa el si plangea ca vrea nani cu copii. S-a cerut el la program lung, desi nu asta era planul. A ramas la somn fara nicio problema. 8 luni imediat dupa somn veneam, Stia ca ramane acolo ca face nani cu copii si dupa somn vine mami. Ajungeam inainte sa se trezeasca si cand se trezea o vedea pe mami. Tot timpul asta nicio impotrivire, iubea gradinita. E copilul meu, il simt, il inteleg, stiam ca daca ramane si dupa somn, ar fi plans, era prea mult pentru el. Acum avem 2 ani si 2 luni ramanem program de dimineata de la 8:30 pana la 4:30, fara plansete, fara impotriviri, cand vedem gradinita spunem yeeeeyyy. Da a necesitat extrem de mult timp la dispozitie, extrem de multa implicare si costuri financiare ( pt ca vorbesc de o gradinita particulare), a fost un lux ca ne am permis asa o adaptare...dar scopul a fost atins :). Prin urmare, l am dus de la 1 an si 4 luni nu ca si cresa ci l am dus la 1 an si 4 luni ca sa fie adaptat pentur cand va merge la gradi. Nu m a ajutat cu nimic cele 2 ore cand ramanea el la cresa, nu l am dus sa scap de el, era mai greu sa merg pana acasa si sa ma intorc dupa el, dar l a ajutat pe el, l a ajutat sa se integreze in colectivitate fara nicio trauma, fara nicio zi de plans, fara absolut nicio impotrivire, asa a prins drag de gradinita, asa se distreaza cu copii si este sociabil, asa a invatat atat de multe :)...asa a fost la noi si asa s-a integrat piticu intr o colectivitate minunata cu copii minunati si cu educatoare minunate ;) 

Concluzia, simtiti copilul, el va dicteaza cum vrea sa fie acomodarea, cand si cat doreste, este un pui de om cu sentimente si dorinte, nu le ignorati, trebuie sa fie pregatiti, ajutati-l si ghidati-l ca sa fie pregatiti, ascultati-l si niciodata nu-l mintiti, explicati si veti ramane surprinsi de capacitatea de intelegere:)Nu ascultati ca asa se face, ca asa a facut x si y, este copilul vostru, este diferit de orice alt copil si cine stie ce e mai bine pentru el decat parintii lui?

O alta lume: o lume a mamicilor si a taticilor !!!

O alta lume: o lume a mamicilor si a taticilor !!!

Inainte sa fiu mamica, credeam ca am ajuns sa cunosc toata lumea care ma inconjoara, insa o data ce am devenit mamica am descoperit o alta lume, o lume care pana atunci desi exista, eu nu o observasem niciodata: o lume a parintilor, o lume a mamicilor si a taticilor.

Din momentul in care am devenit mamica, am inceput incet incet sa o descopar, dar azi stand in parc in timp ce piticul meu facea foarte constincios o casuta de nisip, am constientizat-o in adevarata ei valoare. Este o lume minunata! Este o lume unde oamenii mari sunt si ei copiii, este o lume unde taticii umbla mandri cu un ghiozdanel cu printesa Sofia, eventual cu un actibild cu sclipici pe fata si cu o esarfa roz pe umar..Este o lume unde niciun adult nu se stanjeneste sa cante pe strada daca este cazul : " Bate vantul frunzele" chiar daca calitatile sale muzicale sunt spre zero, este o lume unde se sta in parc mult,,,este o lume in care toata lumea vorbeste despre nevoile copilului, despre evolutia lui fara ca subiectele de conversatie sa se termine vreodata. Este o lume in care adultii se plimba in patru labe in parc si eventual mai latra din cand in cand :)) si nimanui din lumea asta nu i se pare ciudat. Este o lume unde adultii intra in tuburile de pe tobogane si tuturor li se pare normal. Este o lume unde imbracat in costum este permis si absolut normal sa te joci pe "sus,jos". Este o lume unde adultii se joaca cu lopatica si cu fac groapa in nisip mai concentrati decat copii. Este o lume unde tatii sunt fericiti ca se joaca cu masinuta cu telecomanda, care nu exista cand erau si ei copii.  Este o lume in care in privirea fiecarei membru al ei se citeste o dragoste nemarginita, o grija si o mandrie greu de descris in cuvinte...Este o lume unde se rade, se tipa, se plange, se canta se danseaza, si toata lumea este cu adevarat implinit...Este o lume unde si cel mai mic gest se apreciaza, se aplauda si se striga : bravooo!!! Este mai mult decat o comunitate, este o lume parca paralele celei existente, este o lume unde daca ai putea citi in sufletul fiecarei persoane vei gasi doar iubire! iubirea ce o poarta fiecare parinte pentru minunea lor! Este o lume in care membri ei folosesc google-ul pentru a descoperii noi modalitati de parenting, pentru a citi studii, a cauta opinii si a gasii sfaturi astfel incat sa faca tot mai bine pentur copii lor. Este o lume unde oamenii merg la cursuri de parenting. Este o lume unde s-au facut grupuri pe facebook, grupuri de mamici si tatici, oamenii atat de diferiti, uniti in grupuri omogene pentru ca au un singur scop: BINELE COPILULUI LOR!. Este o lume unde da, mai exista rautati la adresa celorlalti, mai exista comparatii, mai exista sfaturi necerute, dar niciuna dintre aceste lucruri nu sunt facute cu scopul de a face rau, sunt facute cu scopul de a ajuta, sunt facute si spuse deoarece dragostea fiecaruia pentru copilul lor este atat de mare incat ai impresia ca minunea ta, copilul tau este perfect si asa si este : copilul fiecaruia este perfect pentur parintii lui, si asa ar si trebui sa fie!!!

Inainte sa descopar aceasta lume minunata, printre prietenii mei erau persoane care erau deja parinti, persoane insa de cariera, foarte ocupate, care desi sunt parinti minunati nu au ales sa faca partea din aceasta lume si nu mi au descris-o niciodata, motiv pentru care nu stiam ca exista.

Cand am descoperit-o am fost sceptica la inceput, dar incet incet, iti dai seama ca este o lume atat de minunata in care o data intrat nu mai vrei sa iesi! Intrati dragi parinti, intrati in lumea mamicilor si a taticilor, este o lume care, vorba cantecului, este: O LUME MINUNATA , IN CARE VETI GASII NUMAI COPII!!!!