Discutii cu piticul

Din momentul in care s-a nascut piticul meu, l-am vazut si perceput ca un pui de om, care ma va surprinde zilnic. Nu stiu de ce, dar niciodata, chiar niciodata nu l-am perceput ca pe un bebelus.

Stiu ca poate parea foarte ciudat, dar inca de la inceput povesteam cu el si ii adresam intrebari si ii ofeream tot eu raspunsuri, ca si cum as vorbi cu o persoana matura, care intelege absolut tot dar trebuie sa mai treaca ceva timp pana sa poata raspunda..

Nu stiu de ce, dar din secunda in care l-am nascut, asa am simtit ca trebuie sa ma adresez lui, de la inceput ii explicam absolut tot, ii explicam ca mami acuma o sa incerce sa-l alapteze, dar daca nu iese suficient lapte sa nu se supere pe mama, ca mama e un pic stresata si obosita si ca pe baza hormonala probabil, mami este un pic sensibila si este foarte stresata ca nu stie exact cum sa se comporte cu el, motiv pentru care s-ar putea sa nu i pot da chiar suficient laptic..dar voi incerca sa trec peste aceste obstacole.

Din maternitate, in prima noapte impreuna, i-am explicat ca voi gresi mult, ca voi face probabil multe greseli, ca probabil datorita faptului ca el nu va sti sa-mi spuna care ii sunt problemele, si eu voi acumula multa oboeala, voi fi irascibila, probabil voi ridica tonul fara sa vreau si in secunda urmatoare imi voi cere scuze. I am explicat ca eu voi face tot ce imi sta in putinta sa nu comit greseli, ca voi incerca sa fiu calma, ca voi incerca sa nu ma enervez niciodata ca voi incerca sa l inteleg si sa fiu tot timpul langa el. I am spus ca nu stiu daca voi reusi toate acestea dar cu siguranta voi reusi sa-l iubesc mai mult decat orice pe lume si ca lui nu-i cer nimic decat sa fie sanatos! Il pupam si ii multumeam din 5 in 5 minute ca a venit pe lume, si ca m-a ales pe mine sa fiu mama lui. Ii spuneam ca el este minunea mea de la Dzeu si Lui ii voi multumi zilnic pentru ca mi l a adus pe lume.

Daca plangea ca nu -i ajunge laptele, ii spuneam: puiule doar mami ti-a explicat toata noaptea ca asa se va intampla la inceput, mai ai un pic rabdare, nu suferi, ca se va regla situatia..Asistentele se uitau la mine crucis...Cred, defapt sunt aproape convinsa, ca se gandeau ca m-a afectat foarte tare nasterea.

O infirmiera nu s-a mai abtinut si a simtit ca trebuie sa- imi spuna: imi place ca-i vorbiti asa serios dar stiti ca el nu va intelege nu?  M am amuzat copios imaginandu-mi cat de dereglata paream in ochii lor.

Am continuat si continui sa procedez in aceeasi maniera, in ciuda faptului ca nu trece o zi ca cineva sa nu ma considere putin "ciudata" ca sa nu spun altfel...

Am multe principii pe care nu vreau sa le incalc in cresterea lui, unu dintre cele mai importante este NICIODATA SA NU-L MINT!. Intodeauna ii spun absolut totul. 

Cand a avut.doar 7 luni,  din cauza unei infectii urinare, a trebuit sa ne internam in spital...A fost o saptamana de groaza: perfuzii 23 de ore pe zi, vene sparte, trezit in miezul noptii pentru a schimba branula...etc.. In toata aceasta perioada cand stateam langa el, ii povesteam de toate ca sa treaca timpul...Nu vorbeam limba bebeluseasca..vorbeam la fel ca si cum as fi vorbit daca eram internata cu cea mai buna prietena...Cand trebuia sa i se faca o noua perfuzie, trebuia schimbata branula si asa, ii explicam ce se intampla,  niciodata nu-l minteam. Din nou m am lovit de aceeasi replica: sa stiti ca e prea mic sa intelegea...Am ignorat din nou aceste replici zambind, gandindu-ma ca e normal oarecum sa primesc aceste observatii..

In tot timpul acesta am fost convinsa ca piticul meu, chiar daca are doar 1 zi sau 7 luni ma intelege perfect, ca acumuleaza toata informatia undeva in creierasu lui si candva o va folosi..In aceeasi ordine de idei, niciodata dar niciodata nu vorbesc ceva de fata cu el, ceva ce nu as vrea sa auda ( asta de cand s-a nascut).

Dupa ce a trecut de 1 an mi-am dat seama in multe situatii, ca undeva cel putin o parte din mormanul de informatii pe care i le am dat in primul an de viata au inceput sa iasa la suprafata. Cu titlu exemplificativ: avea 1 an si 3 luni si ii spun sotului, imediat dupa baita va trebui sa incercam sa i aspiram nasul... Am terminat baita, el a fugit la aspirator, l-a pornit si a inceput sa se aspire singur ( stiind din atatea povesti cum functioneaza, stiind ca  aspiratul nasului este un lucru util, ca il juta sa respire si nu este dureros).

In acel moment si in multe alte momente mi-am dat seama ca nu am gresit vorbindu-i atat de serios si atat de mult de la inceput, copii sunt extraordinari, sunt mult mai receptivi decat am putea noi vreodata sa ne imaginam, chiar de la varste ffff mici, din pacate noi parintii de multe ori avem tendinta sa-i subapreciem...

PS. Postare se refera strict la momentele in care ii povestesc si explic cum functioneaza lumea, bineinteles ca am avut si avem si noi momentele de joaca care au loc conform varstei :) cu "prosteala" aferenta.














0

                                                    -

Copilul este independent...mama este dependenta :)

Zilele trecute ma gandeam,  oare sunt prea dependenta de piticul meu? Dar oare se poate spune ca o mama este prea dependeta? Oare nu toate mamicile sunt dependete de copilul lor prin simplu fapt ca sunt mame? :)

Piticul meu are deja 1 an si jumatate si pana in prezent cel mai mult am fost despartit unul de altul 8-10 ore. Nu stau tot timpul in preajma lui, am avut si bona cateva luni, a mai stat cu bunica, cu o vecina apropiata noua, mai nou sta la cresa, dar niciodata mai mult decat 6 ore in medie/zi. Cel mai mult a ramas cu tata cam 10 ore intr-o zi cand eu am avut o petrecere cu fostii mei colegi. 

Povestind insa cu majoritatea mamelor pe care le cunosc, am realizat ca sunt una dintre putinele persoane care pot sa spuna acest lucru. Majoritatea isi lasa copii la bunici peste noapte, pleaca din localitate pentru 1--2 zile, chiar si o saptamana. Sunt mamici care pleaca in concedii in straintate si ii lasa la bunici...

Nu le condamn, le admir ca pot sa faca asta...Noi intradevar nu avem nici o posibilitate foarte comoda, unde sa-l lasam cu zilele, dar ma gandeam daca as avea aceasta posibilitate, oare as putea sa o fac? Mi am dat seama ca mi-ar fi practic imposibil sa ma deconectez. Nu as putea admite sa merg intr-un concediu fara el. Si eu am nevoie de concediu, dar nu-mi pot imagina un concediu fara el...deoarece nu cred ca exista un concediu mai frumos, decat alaturi de el!

Sunt convinsa ca el ar fi foarte bine si fara mine in jur, dar problema e alta...eu as fi bine fara el???? De cand s-a nascut mi am dorit sa cresc un copil independent, sa ajunga sa fie un copil si ulterior un adult independent, cu increderere in propriile forte care sa poata face absolut orice isi propune. 

Oare faptul ca sunt in permanenta acolo sta in calea dobandirii independentei? Mi-am pus aceasta intrebare si in mod cu totul surprinzator, am descoperit ca temerile mele erau false..Am citit cateva studii facute de anumiti psihologi si am ajuns la concluzia ca nu faptul ca eu sunt aproape de el il face pe copil independent sau dependent ci cu totul si cu totul alte lucruri  . Faptul ca sunt in permanante langa el si ii arat ca sunt acolo sa se bazeze pe mine daca intampina dificultati, pentru a-l ghida si a-l incuraja sa descopere lumea, il face tocmai sa devina mai independent, deoarece prinde incredere in el..dobandeste insa un sentiment de siguranta. Copii care sunt in permanenta lasati singuri si in permanenta crescuti de alte persoane decat mama si tata ( in primii ani de viata) vor fi mult mai dependenti de ei, deoarece vor avea mereu nevoie sa fie alaturi de ei lipsindu-le atat de mult. Cel putin deocamdata copilul meu este dovada vie al acestui lucru. De cate ori il las cu cineva si ii spun ca mama trebuie sa plece sa rezolve anumite lucruri, el spune: pa pa mama! 

Dar totusi, sunt eu oare dependenta de el? Cu siguranta DAAA. Mi am dorit mereu sa nu fiu intr-o extrema in cresterea lui, sa fac totul echilibrat, dar aici se pare ca am ajuns intr-o extrema, sunt mult prea dependenta de el, nu pot si nu vreau sa mi imaginez o zi in care sa fiu departe de el..Majoritatea cunoscutilor,  ma condamna si imi spun ca nu e normal..ca trebui, dincolo de job si cele cateva ore petrecute departe de el,  sa reusesc sa ma ocup si de viata mea...dar eu nu concep altfel..care viata mea...viata mea e cu el! el face parte din viata mea! Cu timpul, poate voi reusi sa devin si eu independenta, dar pana atunci nu poate decat sa ma cuprinda panica la gandul ca va venii o zi cand el imi va spune, mama plec in vacanta cu prietenii, mama dorm la un coleg, mama ma mut cu prietena....:) 

Cum am supravietuit perioadei cu, "colici"..

De cate ori m-am intalnit cu o proaspata mamica, prima intrebare pe care mi-o adreseaza in prima noastra discutie " ca intre mamici" este:  Ati avut colici? Cum ati reusit sa treceti peste ele? Cand s-au terminat?

Asa ca, m am gandit sa postez cum a fost la noi...

Imediat dupa ce am ajuns acasa de la maternitate, dupa nici macar o saptamana au inceput faimoasele colici.Citisem despre asa numitele colici ale bebelusului, dar nu citisem nicaieri ca ti se rupe sufletul in mii de bucati cand  vezi durerea pe fatuca lui mica, cand il auzi urland de durere dar tu nu poti sa faci nimic pentru a alina cu adevarat durerea. In acele momente parca intelegi cu adevarat de ce noi parintii vorbim la plural ( "avem colici" " acuma papam" etc...) de la durerea lui, pe bune ca incepe sa te doara si pe tine stomacul, burta si toate cele :) 

Am incercat toate variantele posibile pentru a alina durerea puiului nostru..Alaptandu-l am refuzat sa manac orice alimente despre care exista macar o parare ca ar putea avea vreo influenta asupra colicilor.Stiam toate studiile conform carora s-a dovedit ca sunt permise fructele etc, dar atata timp cat macar o singura persoana spunea ca daca a consumat fructe sau alt produs, bebelusul a avut colici, am refuzat categoric sa mananc acel produs, in speranta ca brusc puiul meu nu va mai avea colici. Speranta a fost in zadar deoarece durerile ,"colicii",  nu incetau sa existe...Am descoperit apoi solutia minune, care la noi a functionat extraordinar de bine, BONISAN - HIMALAYA. 

Puiul meu urla de durere, eu ma simteam neputincioasa in fata lui, ii dadeam cateva picaturi de solutia minune BONISAN, si brusc, in maxim 10 minute se linistea si adormea zambind. Totul a functionat de minune, parea ca am gasit solutia ideala...dar a inceput sa nu mai vrea sa pape solutia minune...

Atunci mi a venit o idee geniala, ( spun eu), sa incerc sa pun picaturi de bonisan pe suzeta. Aceasta varianta a fost solutia mega salvatoare sa zic asa. Oricand mergeam undeva, eram in alt loc decat acasa si incepea sa planga, puneam o picatura de Bonisan pe suzeta, lua suzeta ( avea gust bun), si solutia ii linistea burtica.

(Pana la 3 luni, el a avut suzeta, peste 3 luni nu a mai cerut-o, adica nu am mai vazut nevoia de suzeta, o scuipa si nu am insistat cu ea deoarece nu stiu de ce aveam tot timpul imaginea cu un copil de 4 ani cu suzeta in gura si imi era frica sa nu ajungem asa...)

Asa, am reusit sa "supravietuim" si sa trecem peste primele 3 luni, care ne-au chinuit, asa am reusit sa alin durerea puiului meu,...

Dupa cele trei luni au mai fost perioade, in special dupa inceperea diversificarii la 6 luni, cand manca ceva mai acid,fructe in special,  cand avea dureri de burtica, si de fiecare data am apelat la vechiul nostru prieten "BONISAN", care bineinteles ca nu ne-a dezamagit niciodata :)

Ganduri din timpul sarcinii....Daca nu o sa-l iubesc suficient de mult?

In prima postare, respectiv in justificarea acestui blog, am povestit despre cat de mult mi-am dorit eu aceasta cariera, cariera de mamica :). Astazi cand puiul meu, in varsta de 1 an si jumatate a alergat spre mine cu bratele deschise si a pus manuta in parul meu si m-a tras asa tandru ca sa mi dea un pupic,,,insotit de sunetul muaaahhhh,...si apoi o mangaiere spunand "daga daga:", am constientizat pentru a miia oara ca il iubesc mai mult decat as putea vreodata descrie in cuvinte, parca mai mult decat e omeneste posibil, parca ireal de mult. 

Cuprinsa de aceste senimente de nedescris, pe care doar o mama le poate intelege, mi-am adus aminte de teama pe care o aveam cand era in burtica.. Era un amalgam de sentimente, ca la orice femeie insarcinata, dar acolo amestecat cu iubirea, speranta, implinirea, fericirea, frica de necunoscut, teama de a nu se intampla ceva cu el si dorinta de a fi sanatos,etc, mai era un sentiment care ma ingrozea inclusiv prin simplu fapt ca exista. Daca nu o sa l iubesc? Daca nu sunt facuta sa fiu mama, daca nu o sa simt cum spun toate mamele, ca atunci cand il vezi prima oara simti ca viata are un nou sens!. Ma mustra constiinta si pentru faptul ca exista acest sentiment...

Imi aduc aminte de fiecare ecografie la care am mers, eram extrem de fericita ca exista ca voi avea un copil, dar cand doctorul imi arata, ca acolo e inimioara, ca acolo sunt piciorusele etc, nu am varsat nicio lacrima. Vazusem atatea filme in care li se arata copii si mama si tata plang de fericire, auzisem atatea povesti asemnatoare...Eram in aceeasi situatie, nicio lacrima nu curgea.. incercam chiar sa vars lacrima ca sa fiu si eu o mama "buna" ca asa am vazut ca se face...:))) dar lacrima nu si nu :))) inevitabil m-am gandit? Sunt insensibila...daca nu voi fi o mama buna, daca nu l voi iubi? 

Incercam sa-mi imaginez momentul cand il voi tine in brate si ma gandeam ce se intampla daca sentimentele alea de mama nu vor exista? imi era mila de el..ii vream tot binele din lume si ma gandeam daca va avea o mama rece?  Apoi ma gandeam ca nu se poate ca toata lumea spune ca asa e...dar parca o alta parte din mine se gandea si cum ramane cu cele care isi abandoneaza copilul? daca voi fi si eu ca ele, copilul va trai cu o mama care nu i va arata afectiunea...ce trist...

Bineinteles ca toate aceste lucruri nu s-a intamplat, m-am topit toata cand l -am vazut prima data, cand l am auzit prima data urland si salutand lumea, a fost cel mai dulce sunet care exista. Cand l-am vazut mi-am dat seama ca e copilul perfect pentru mine, si parca toata iubirea din lume s-a adunat in sufletul meu ca sa o port doar pt el, si parca in fiecare zi ce trece se aduna si mai multa iubire si mai multa iubire, si ajung sa ma intreb cum e posibil asa ceva? 

E interesant totusi cum l-am dorit enorm, eram fericita ca sunt insarcinata cu el, si totusi aveam frica aceea daca nu voi fi in stare sa-l iubesc suficient? Ma intreb,  mai exista oare femei insarcinate care au aceasta frica? care se intreaba, daca nu o sa-l iubesc suficient?

Daca exista, mi-ar placea sa le spun ca simplu fapt ca se gandesc ca nu ar putea sa le ofere toata iubirea care ar merita-o, simplu fapt ca au aceasta frica, este dovada vie a iubirii pe care deja o au pt ei, este dovada vie a faptului ca ii vor iubi mai mult decat si-ar putea cineva vreodata imagina, este dovada faptului ca ei vor fi ratiunea de a exista... Cand il intreb pe fiul meu " ce esti tu pt mami", el spune" tot tot tot", iar eu ii spun, puiule esti mult mai mult decat tot, dar inca nu s-au inventat suficiente cuvinte ca sa iti pot explica, il iau in brate, il pup, il adulmec si imi vine sa rad ca vreodata am putut avea aceasta teama...:)