marți, 26 ianuarie 2016

Discutii cu piticul


Din momentul in care s-a nascut piticul meu, l-am vazut si perceput ca un pui de om, care ma va surprinde zilnic. Nu stiu de ce, dar niciodata, chiar niciodata nu l-am perceput ca pe un bebelus.

Stiu ca poate parea foarte ciudat, dar inca de la inceput povesteam cu el si ii adresam intrebari si ii ofeream tot eu raspunsuri, ca si cum as vorbi cu o persoana matura, care intelege absolut tot dar trebuie sa mai treaca ceva timp pana sa poata raspunda..

Nu stiu de ce, dar din secunda in care l-am nascut, asa am simtit ca trebuie sa ma adresez lui, de la inceput ii explicam absolut tot, ii explicam ca mami acuma o sa incerce sa-l alapteze, dar daca nu iese suficient lapte sa nu se supere pe mama, ca mama e un pic stresata si obosita si ca pe baza hormonala probabil, mami este un pic sensibila si este foarte stresata ca nu stie exact cum sa se comporte cu el, motiv pentru care s-ar putea sa nu i pot da chiar suficient laptic..dar voi incerca sa trec peste aceste obstacole.

Din maternitate, in prima noapte impreuna, i-am explicat ca voi gresi mult, ca voi face probabil multe greseli, ca probabil datorita faptului ca el nu va sti sa-mi spuna care ii sunt problemele, si eu voi acumula multa oboeala, voi fi irascibila, probabil voi ridica tonul fara sa vreau si in secunda urmatoare imi voi cere scuze. I am explicat ca eu voi face tot ce imi sta in putinta sa nu comit greseli, ca voi incerca sa fiu calma, ca voi incerca sa nu ma enervez niciodata ca voi incerca sa l inteleg si sa fiu tot timpul langa el. I am spus ca nu stiu daca voi reusi toate acestea dar cu siguranta voi reusi sa-l iubesc mai mult decat orice pe lume si ca lui nu-i cer nimic decat sa fie sanatos! Il pupam si ii multumeam din 5 in 5 minute ca a venit pe lume, si ca m-a ales pe mine sa fiu mama lui. Ii spuneam ca el este minunea mea de la Dzeu si Lui ii voi multumi zilnic pentru ca mi l a adus pe lume.

Daca plangea ca nu -i ajunge laptele, ii spuneam: puiule doar mami ti-a explicat toata noaptea ca asa se va intampla la inceput, mai ai un pic rabdare, nu suferi, ca se va regla situatia..Asistentele se uitau la mine crucis...Cred, defapt sunt aproape convinsa, ca se gandeau ca m-a afectat foarte tare nasterea.
O infirmiera nu s-a mai abtinut si a simtit ca trebuie sa- imi spuna: imi place ca-i vorbiti asa serios dar stiti ca el nu va intelege nu?  M am amuzat copios imaginandu-mi cat de dereglata paream in ochii lor.

Am continuat si continui sa procedez in aceeasi maniera, in ciuda faptului ca nu trece o zi ca cineva sa nu ma considere putin "ciudata" ca sa nu spun altfel...

Am multe principii pe care nu vreau sa le incalc in cresterea lui, unu dintre cele mai importante este NICIODATA SA NU-L MINT!. Intodeauna ii spun absolut totul. 

Cand a avut.doar 7 luni,  din cauza unei infectii urinare, a trebuit sa ne internam in spital...A fost o saptamana de groaza: perfuzii 23 de ore pe zi, vene sparte, trezit in miezul noptii pentru a schimba branula...etc.. In toata aceasta perioada cand stateam langa el, ii povesteam de toate ca sa treaca timpul...Nu vorbeam limba bebeluseasca..vorbeam la fel ca si cum as fi vorbit daca eram internata cu cea mai buna prietena...Cand trebuia sa i se faca o noua perfuzie, trebuia schimbata branula si asa, ii explicam ce se intampla,  niciodata nu-l minteam. Din nou m am lovit de aceeasi replica: sa stiti ca e prea mic sa intelegea...Am ignorat din nou aceste replici zambind, gandindu-ma ca e normal oarecum sa primesc aceste observatii..

In tot timpul acesta am fost convinsa ca piticul meu, chiar daca are doar 1 zi sau 7 luni ma intelege perfect, ca acumuleaza toata informatia undeva in creierasu lui si candva o va folosi..In aceeasi ordine de idei, niciodata dar niciodata nu vorbesc ceva de fata cu el, ceva ce nu as vrea sa auda ( asta de cand s-a nascut).

Dupa ce a trecut de 1 an mi-am dat seama in multe situatii, ca undeva cel putin o parte din mormanul de informatii pe care i le am dat in primul an de viata au inceput sa iasa la suprafata. Cu titlu exemplificativ: avea 1 an si 3 luni si ii spun sotului, imediat dupa baita va trebui sa incercam sa i aspiram nasul... Am terminat baita, el a fugit la aspirator, l-a pornit si a inceput sa se aspire singur ( stiind din atatea povesti cum functioneaza, stiind ca  aspiratul nasului este un lucru util, ca il juta sa respire si nu este dureros).

In acel moment si in multe alte momente mi-am dat seama ca nu am gresit vorbindu-i atat de serios si atat de mult de la inceput, copii sunt extraordinari, sunt mult mai receptivi decat am putea noi vreodata sa ne imaginam, chiar de la varste ffff mici, din pacate noi parintii de multe ori avem tendinta sa-i subapreciem...

PS. Postare se refera strict la momentele in care ii povestesc si explic cum functioneaza lumea, bineinteles ca am avut si avem si noi momentele de joaca care au loc conform varstei :) cu "prosteala" aferenta.














0


                                                    -

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu