marți, 15 martie 2016

zambeste!! :)

Cu riscul de a parea un cliseu, incep prin a mentiona faptul ca eu ador sa zambesc, nu o fac fortat, o fac intr-un mod cat se poate de natural si la fiecare zambet, starea mea de spirit se imbunatateste considerabil...

Apreciez oamenii care zambesc, incerc pe cat posibil in cercul apropiat mie sa pun oameni veseli, oameni care iti dau o stare de bine..oameni care zambesc!

Piticul meu este un copil din categoria copil vesel...de la primul lui zambet, la aproximativ 2 luni ( avea zambete de la cateva zile dar alea erau defapt carisme), zambeste si rade tot timpul, nu trec 10 minute sa nu i vad zambetul sau sa i aud rasul. 

El nu stie ce inseamna sa fi imbufnat, el nu stie ce inseamna sa fi trist, are chiar niste fimulete foarte haioase pe care i le-am facut, cand plange ca este suparat si in mijlocul plansului incepe sa rada si apoi devine frustrat pentru ca plangea si radea si nu putea sa continue plansul ca sa mi arete cat e el de suparat. E o sursa continuua de buna dispozitie :)

Fara a dori sa intru in polemici, parerea mea personala este ca veselia asta a lui se datoreaza si faptului ca eu de cate ori ma uit la el nu pot sa mi sterg zambetul de pe fata. Pe strada, foarte rar trec  oameni pe langa el fara sa i arunce un zambet. Prin urmare, daca de cand s-a nascut a vazut doar zambete, cum sa nu zambeasca si el tot timpul?

Scriu aceasta postare avand in vedere experienta mea din cursul zilei de ieri.. Eu efectiv ador copii! Dintodeauna am considerat ca sunt cea mai mare minune existenta...Astfel,de cate ori trec pe langa un copilas, ii zambesc  :) si de cele mai multe ori, copilasii, in inocenta lor imi zambesc inapoi fericiti. Asta se intampla pe strada, in supermarket, in mijlocul de transport in comun, etc...

Ieri, dupa ce am avut o zi super aglomerata si epuizanta, seara am fost la un masaj de relaxare ...Efectiv, cand am iesit de acolo parca zambetul de pe fata mi a ramas blocat, nu ma puteam opri sa nu zambesc, aveam o stare "zen".

Am urcat in mijlocul de transport in comun si din cand in cand daca cineva imi arunca o privire, zambeam ( asa cum procedez si cu copilasii simpatici de care spuneam). Reactia oamenilor in schimb...a fost cu totul alta decat a copilasilor...In timp ce copilasii stiu sa raspunda inapoi cu un zambet,..reactia oamenilor a fost de toate felurile, dar niciuna la fel de naturala ca a celor mici. Cum au reactionat oamenii adultii? Unii se uitau mirati in stanga si in dreapta lor neintelegand daca zambetul chiar li se adreseaza lor...Unii isi bagau fata in pamant crezand ca mi se pare amuzant ceva la ei...Altii aratau frustrare si indignare, crezand ca fac misto de ei...Altii, barbatii in principal, zambeau inapoi cu oarecare tenta de flirt, crezand ca asta este rolul zambetului oferit.

Nu am primit niciun zambet inapoi, cald si nevinovat...oare unde pe drum ne pierdem capacitatea de a oferi celor din jur un zambet care sa nu aiba nimic ascuns in spatele lui? Oare nu ar fi lumea mai buna, mai vesela mai optimista, daca am pastra inocenta si veselia din copilarie, daca am continua sa oferim zambete celor din jur fara sa asteptam nimic si fara sa avem vreo alta intentie decat de a ne zambi unul altuia? 



miercuri, 9 martie 2016

DORINTA OAMENILOR DE A EDUCA, DE A INVATA, DE A COMENTA SI A SFATUI PROASPETELE MAMICI


Imediat dupa nastere, ( chiar si inainte de asta), am sesizat  o dorinta si o nevoie extraordinara a oamenilor, in general, de a educa, de a invata, de a sfatui viitoarele mamici, crezand fiecare, ca ei stiu reteta perfecta pentru a creste un copil, uitandu-se, probabil, la odraslele lor care le fac atat de mandri...

Am spus-o si o repet, nu vreau sa critic si chiar daca prin anumite momente imi trec prin minte anumite ganduri critice,  privind modalitatea in care vreo mamica intelege sa-si creasca copilul, in secunda urmatoare incerc sa ma autoeduc si sa alung astfel de ganduri, fiind foarte convinsa ca fiecare mamica face ce stie si ce crede ea ca e cel mai bine pentru puiul ei, chiar daca acel ceva e in dezacord cu opiniile mele.

Astfel, cred cu convingere ca fiecare face ce crede ea ca e mai bine pentru puiul ei, deoarece dragostea de mama e atat de mare incat nu cred ca cineva, ( care nu are probleme de natura psihica), ar putea sa faca ceva care  stiind ca ii dauneaza copilului...

Mai mult, noi suntem diferiti, fiecare dintre noi, astfel incat e normal ca fiecare sa-si creasca diferit copilul, fiecare sa-l creasca conform propriilor convingeri..Fiecare dorim ceva pentru copilul nostru, avem creonat in imaginatia noastra, imaginea adultului care vrem sa devina, incercand sa facem ce ne sta in puteri pentru a-l ajuta sa ajunga acolo.

Cu toate acestea insa, dorinta oamenilor de a transmite, de a invata, de a educa este atat de mare incat pare de neoprit.

Prima observatie cu adevarat dureroasa a fost in primele luni din viata a copilului meu. Din ce citisem eu, am decis sa nu imi infofolesc niciodata copilul. Mai mult decat atat, el nascandu-se vara, pe vreme de canicula, am observat inca din primele saptamani ca starea de caldura exagerata, il irita, ii provoca un plans care nu mai inceta pana ce nu avea confortul termic necesar.

In acest context,  copilul meu de nicio luna dormea seara doar intr-o pijama( body cu pantalon), fara sa-i dau inca un body pe dedesupt, iesea la inceput de septembrie la 2 luni, afara intr-un body, o bluzita, un pantalonas si purta sepcute fff subtiri sau chiar deloc. Aceea era starea lui de confort termic.  

Nu vreau sa comentez decizia mea pentru considerentele mai sus expuse, insa vreau sa mentionez dorinta oamenilor de a comenta, de a invata, de a critica, de a ma face sa ma simt cea mai inconstienta, cea mai iresponsabila si cea mai nepregatita mama...

Eram o foarte proaspata mamica, ieseam cu copilul la plimbare, ( de 2-3 luni maxim) si criticile nu se mai opreau: " Doamna doamna, nu vedeti ca se imbolnaveste copilul, de ce nu -l imbracati?" - De parca dansa vedea "in direct" cum se imbolnaveste..." Doamna, va rog eu frumos nu mai scoateti copilul asa imbracat afara ca o sa regretati", " Pui mic, saracu de tine, nu-ti da si tie mami o hainita mai groasa", " Doamna, pune-ti o sapca copilului pe cap ca i bate vantul la ureche" si criticile nu se mai opreau...

Dupa prima plimbare, la inceput de septembrie, lacrimile mele nu se mai opreau, nu intelegeam de ce toti imi fac observatii de ce toata lumea tine sa mi spuna ca nu sunt o mama buna...vorba aia daca 2 iti spun ca esti beat, du-te si te culca...

Am decis categoric sa imbrac copilul, am inceput operatiunea infofolit....toata lumea de prin parc, strada, parea fericita, un singur omulet urla ca din gura de sarpe si era rosu ca focu, nimeni altul decat piticul meu...

Atunci mi s-a reconfirmat o teorie a mea care deja incepea sa se transforme la nivel de principiu, voi face doar ce simt si daca lumea vrea sa mi explice una alta, voi asculta politicoasa, fara sa ma afecteze in vreun fel...De atunci copilul meu se imbraca foarte subtire, are o imunitate buna, nu s-a imbolnavit decat in miez de vara la 11 luni de o viroza luata din comunitate...:)

Insa, observatiile, sfaturile, privirile insinuante etc nu au incetat sa apara, ba mai mult cu cat copilul creste cu atat devin tot mai multe si mai multe. Ma intreb cate dintre voi ati fost intrebate: "De ce nu i dai copilului ciocolata, ce crezi ca pateste?, " de ce ai alaptat doar 11 luni?" . "De ce nu ai alaptat", " de ce ai alaptat atat de mult?, "Nu-l mai lua atat in brate" " Nu-l mai lasa cu degetu in gura" " Nu l lasa se joace pe jos" De ce il duceti in brate/sistem de purtare/carucior, nu stie sa umble? ( ca na deja are 1 an, " plange copilul, nu vedeti ca ii e foame" " Vaiii, iesi de acolo, ca nu i voie in balta" - Alt subiect, cine esti tu, dna de pe strada sa i spui copilului meu ce-i voie si ce  nu-i voie!!?!!, 

Sirul de replici, sfaturi, observatii si sugestii venite de la necunoscutii de pe strada, ar putea continua la nesfarsit,  totusi incerc sa mi explic de ce nevoia asta a omaneilor de a face observatii? Vreau sa cred ca nu vine din rautate, vreau sa cred ca vine din dorinta noastra de a fi folositori, de a ajuta,  din egocentristumul nostru  care ne spune ca noi stim si facem totul bine cu copii nostrii, vreau sa cred ca toate acestea au la baza dorinta de a face bine....voi ce ziceti?