Incep prin a spune ca am fost un copil care toata copilaria a fost comparat. Parintii mei, oameni extraordinari, nu au fost si nu sunt nici acum "prieteni" foarte buni cu psihologia. Sunt convisa ca tot timpul au facut si au incercat sa faca ce au crezut ei ca este bine pentru mine, insa, in aceasta idee ei au crezut ca este benefic pentru mine sa ma compare tot timpul cu cineva, cu sora mea, cu copii prieteniilor lor, cu colegii mei si asa mai departe. Sincer, nu-mi amintesc de un singur lucru pe care sa-l fi facut sau sa nu-l fi facut si care sa fie urmat de un BRAVO, fara sa fie adaugat, asa a facut si x, sau y a facut mai bine, sau y a facut mai rau... Niciodata actiunile sau inactiunile mele nu au fost analizate la modul obiectiv, intodeauna au fost analizate prin metoda comparatie....
Acest fapt, din pacate, m-a marcat si a avut o amprenta foarte mare asupra mea ca si copil, adolescent si inclusiv ca si adult...Am dus si duc inca multa munca eu cu mine pentru a incerca sa depasesc aceste comparatii, traiesc inca momente cand copilul din mine, plange spunandu-si de ce nu sunt la fel de buna ca x, de ce chiar daca am facut asta y o face mai bine. In aceste momente, adultul din mine imi spune sa incetez sa analizez actiunea/inactiunea mea prin prisma actiunilor/inactiunilor celorlalti, sa o privesc singular, strict prin prisma sentimentelor mele..Uneori reusesc, alteori nu...
In acest context, de cand am ramas insarcinata, mi-am promis ca voi face tot posibilul ca fiul meu sa nu aiba niciodata parte, cel putin din partea mea, de aceste comparatii atat de daunatoare oricarei persoane... Am incercat din rasputeri sa nu-l compar niciodata cu nimeni, sa-i spun in permanenta ca el este perfect pentru mine asa cum e el, sa l ajut sa dobandeasca diverse "achizitii" facandu-l pe el sa si doreasca asta, sa ma bucur cu adevarat de fiecare succes pe care l-a avut in fiecare etapa a cresterii sale...Inclusiv in momentele cand petrece timp cu parintii mei, care continua si in prezent cu comparatiile de rigoare, ii rog atat pe parintii mei sa inceteze cu comparatiile si sa le explic in permanenta ce impact a avut asupra mea acest lucru...
Totusi, zilele trecute mi-am dat seama ca in ciuda eforturilor mele, cred ca in subconstientul meu, mereu l-am comparat si eu. Piticul meu pana la varsta de 2, 2 ani a facut mmajoritatea lucrurulor foarte repede, mult mai repede, a umblat la 10 luni singur, la 1,1 ani imita absolut toate animalele, la 1 an si 6 luni deja canta cantecele, manca singur, 1 an si 10 luni a scapat de pampers, acum vorbeste orice, combinat romana-engleza, numara, etc..Toate aceste lucruri le a invatat natural, la timpul lor fara niciun efort nici din partea mea nici din partea lui... In tot acest timp, era extrem de laudat de lumea din jur, alte mamici, educatoarea si toata lumea cu care interactiona:umbla deja asa bine? woewww,..nu are inca 1 an? asa bine vorbeste la 1 an si 6 luni? urca singur scarile la 1 an si 2 luni???? Inima din mine crestea, eram cea mai mandra mamica...
Acum are 2,2 ani, si nu stie culorile, incerc din rasputeri zilnic sa l invat, inventez tot felul de jocuri, separatoare de culori etc, dar el nu si nu, efectiv refuza sa le invete. Vazand refuzul lui vehement, am inceput sa simt urmatorul lucru: toti copii pe care ii cunosc de varsta lui stiu culorile, el de ce nu le stie? UPSSS..DAAAA. il compar :( Fireste, lui nu i-am spus asta..dar de ce ? de ce am gandit asta?
In acest context am facut o introspectiva si am concluzionat ca din pacate in subconstientul meu mereu l-am comparat...Fiecare lauda auzita la adresa lui ma bucura fantastic, dupa fiecare lauda ma gandeam uite ce repede umbla el si fetita de 1 an si 2 luni inca nu merge, uite ce repede vorbeste el si altii abia zis da si nu...etc...Da, tot ce am facut pentru el nu am facut cu scopul sa fie mai bun ca x sau y, nu am facut constient nicio comparatie, dar se pare ca in subconstientul meu,undeva adanc adanc, faceam aceste comparatii si ele ma faceau atat de mandra...
Atat de tare m-a intristat acest lucru, tot timpul am vrut sa creasca fara sa fie comparat cu nimeni, convinsa 100% ca asa fac, dar facand aceastra introspectiva am realizat ca defapt fara sa am aceasta intentie si eu o fac... Aud in jurul meu discutii intre parinti: Cand a inceput sa umble? Cat mananca? Cat a crescut in greutate? Ce inaltime are? Cand a inceput sa vorbeasca? cand a scapat de pampers etc? Oare prin toate aceste intrebari nu fiecare comparam copilul nostru? Oare chiar este inevitabil sa facem comparatii intre copilul nostru si altul....??? Eu inca sper, ca faptul de a constientiza asta ma va ajuta sa reusesc mai bine in viitor sa nu fac chiar nicio comparatie, chiar involuntara...am renuntat sa mai insist sa-l invat culorile, o sa-mi dau seama cand e pregatit, am renuntat sa dau detalii la intrebari de genu celor de mai sus sau sa adresez eu astfel de intrebari...el este copilul meu, perfect pentru mine, asa cum este si ar trebui sa fie copilul fiecaruia pentru fiecare dintre parinti :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu