marți, 13 iunie 2017


De cand s-a nascut piticul meu, i-am aratat in toate modalitatile posbile, dragostea imensa pe care o simt pentru el. Nu am tinut-o ascunsa in mine, nu pot sa o tin ascunsa si sa nu o manifest, i-am aratat-o prin tot ceea ce faceam pentru el, dar i-am aratat-o si expus-o si prin cuvinte si prin gesturi tandre..il pup si il imbratisez de cate ori este la mai putin de jumatate de metru de mine, cu fiecare ocazie ce se iveste ii spun ca IL  IUBESC.
Am facut-o si o fac pentru ca asa simt si felul meu de a fi nu poate sa nu fie si extrovertit, nu am facut-o ca sa obtin acelasi feedback, nu am facut-o ca sa aiba el siguranta, nu am facut-o ca sa se simta el iubit, nu am facut-o pentru ca citisem undeva ca asa se face..am facut-o pur si simplu pentru ca asa simtea si simt.. Il iau in brate de cate ori imi cere, ii explic cand nu mai pot,,,si apoi il iau din nou, chiar si acum la 3 anisori. Niciodata nu ma asteptam insa ca toate acestea sa-l transforme intr-n copil atat de minunat, incat sa-mi ofere el tot ceea ce am eu nevoie...

Acum, il vad atat de independent, atat de sigur pe el si in acelasi timp facand aceleasi gesturi, il vad cand il las la gradi cum fuge la copii si se intoarece la mine si spune.."am uitat sa te pup, te iubesc sa ai o zi buna si sa stii ca trece repede si seara suntem iar impreuna" il vad, cand merg dupa el la gradinita cum fuge la mine, indiferent in ce colt indepartat s-ar afla, cum fuge cu bratele deschise strigand: " MAMII...si ma imbratiseaza strans spunandu-mi,..te iubesc de nu mai pot, asa dor mi a fost de tine!"....Il vad cand se joaca in parc, fericit cu copii si din cand in cand, opreste jocul si fuge la mine si spune: " am venit doar sa-ti dau un pupic si o imbratisare", il vad cum in fiecare dimineta se trezeste cu zambetul pe buze si primul lucru pe care il spune este : te iubesc, mami!...Il vad cand ma doare ceva cum nu mai vrea sa faca nimic si imi spune : "mami, hai in brate la mine, te tin in brate si te pup, pana trece durerea".

Cand mergem pe jos mai mult sau cand iesim de la gradinita si ii este dor de mine imi spune sa-l iau in brate,,,il duc in brate cat ma lasa spatele si apoi il las jos sa facem o pauza, aude ca nu mai pot, dar ma vrea aproape si spune: "mami, lasa-te jos ca te duc eu in brate!"

Il vad seara, inainte de culcare cand imi spune: "mami, hai aici la mine in brate pe piept, ca aici e cel mai bine in lume. Asa-i ce bine e?"

Da puiul meu iubit, cu tine e cel mai bine!!! Am multe persoane in viata mea care ma iubesc, am o familie minunata si un sot extraordinar, dar niciunul nu reuseste sa ma inteleaga intodeauna si sa-mi ofere tot ceea ce am eu nevoie in exact momentul in care am nevoie". El reuseste, imi intelege sentimentele, nevoile, fara sa spun ceva, fara sa fac vreun gest...Il vad, cat este de empatic, cu toti cei din jur, copii, adulti,  nu stiu daca prin empatia asta va avea de castigat, deoarece il vad atasat de toti, il vad incercand sa ajute pe toata lumea, il vad suferind cand altii copii nu i raspund la fel, il vad suferind din tot sufletul cand un prieten il loveste...chiar daca nu tare,,,dar doare gestul..
Nu stiu daca empatia asta va ajuta, nu stiu daca sensibilitatea lui, atasamentul si dorinta de a ajuta semenii si de-ai face fericiti il va ajuta sau ii va aduce mai multa durere, dar stiu ca un suflet si un om atat de minunat ca si acest pui de om, cu siguranta va avea si foarte multi oameni care il va aprecia pentru ceea ce este.

Pana atunci, profit din plin de fiecare imbratisare si de fiecare pupic, de fiecare " mami, esti a mea pentru intodeauna", si incerc sa nu ma gandesc la ziua, cand baiat mare fiind,  ii va fi rusine sa-mi dea un pupic de fata cu prietenii, nu va mai vrea ca mami sa l duca in brate, nu va mai vrea sa il ia mami de manuta....dar totusi stiu si sper ca relatia noastra minunata va ramane la fel pentru intodeauna, chiar daca exteriorizarea sentimentelor nu va mai fi aceeasi...

vineri, 11 noiembrie 2016

Joaca cu copilul poate fi periculoasa pentru parinti :)


Cine ar fi zis ca a avea un copil poate fi un lucru periculos pentru parinti? :))

Personal, nu as fi crezut, cu atat mai mult cu cat piticul meu nu este nicidecum un copil razboinic si violent, dar timpul petrecum cu el imi confirma faptul ca intradevar accidentele casnice sunt cele mai dese si periculoase :)

Pe scurt, in 2 ani si cateva luni, de cand a aparut el in viata mea, am avut 3 accidente, sa le spunem "casnice". Am avut piciorul sclintit, am ramas fara un dinte si cu o rana la ochi, si nu, nu practic sporturi extreme ci doar timp pretios cu minunea mea :).

Cum s-au intamplat cele 3 accidente, mai importnte ( deoarece minore au fost mai multe :)
1. Intr o zi frumoasa de vara, eram in concediu, inafara tarii, piticul se juca in curtea unei pensiuni cu pietricele de pe jos.. Ma aplec langa el, sa ne jucam impreuna, el foarte incantat ca vin si eu sa fim parteneri in jocul acela fascinant pentru el, se ridica in secunda in care eu ma aplec spre el, si buuumm un cap in gura,..unde i dintele? uite-l printre pietricele :)
2. Alergam fericiti prin casa, ne distram fantastic, piticul atent stie pe unde sa alerge, stie unde si a lasat jucariile, mama nu cunostea "ordinea jucariilor", si a vrut sa faca o plimbare cu piciorul pe o masinuta parcata in mijlocul camerei, bumm...luxat glezna :)
3. Dupa accidentul nr.2, am zis ca trebuie sa ne jucam mai linistiti, jocuri mai putin periculoase ( pentur mama bineinteles), asa ca am inceput sa desenam mult...Intr-o zi ne-am decis sa invatam sa unim puncte si sa tragem linii, pentru inceput aveam nevoie de indrumare, prin urmare, piticul de 2 ani la mine in brate foarte concentrat, cu mana tremuranda invata arta scrisului unind punctele pentru a forma un frumos desen. Decide sa schimbe instrumentul de scris, un pix pare un lucru interesant, dar este cu capac. Prin urmare, cu multa multa forta piticul cel puternic decide sa scoata capacul, prinde capacul cu o mana, pixul cu alta si trage cu forta, iese capacul, pixul merge cu putere peste umar, unde era ochiul lui mama, care statea cu ochii mari deschizi sa vada ce face minunea: rezultatul: eroziune corneana...totul este in ceata cateva zile :)

Acestea fiind spuse, privesc cu oarecare teama, spre jocurile viitoare, nu nu pentru el, el a invatat sa fie in siguranta, eu mai am de lucru la capitolul acesta :).

Durerea trece, totul e bine, el saracu nu intelege de ce ce tot face mama buba, pentru ca spune el: "N-am vrut, am fost atent". Nu am ce sa spun decat: stiu puiule ca ai fost atent foarte bine, acuma trebuie sa invete si mami sa fie atenta:)

joi, 29 septembrie 2016

Comparatiile dintre copii...sunt oare inevitabile?


Incep prin a spune ca am fost un copil care toata copilaria a fost comparat. Parintii mei, oameni extraordinari, nu au fost si nu sunt nici acum "prieteni" foarte buni cu psihologia. Sunt convisa ca tot timpul au facut si au incercat sa faca ce au crezut ei ca este bine pentru mine, insa, in aceasta idee ei au crezut ca este benefic pentru mine sa ma compare tot timpul cu cineva, cu sora mea, cu copii prieteniilor lor, cu colegii mei si asa mai departe. Sincer, nu-mi amintesc de un singur lucru pe care sa-l fi facut sau sa nu-l fi facut si care sa fie urmat de un BRAVO, fara sa fie adaugat, asa a facut si x, sau y a facut mai bine, sau y a facut mai rau... Niciodata actiunile sau inactiunile mele nu au fost analizate la modul obiectiv, intodeauna au fost analizate prin metoda comparatie....

Acest fapt, din pacate, m-a marcat si a avut o amprenta foarte mare asupra mea ca si copil, adolescent si inclusiv ca si adult...Am dus si duc inca multa munca eu cu mine pentru a incerca sa depasesc aceste comparatii, traiesc inca momente cand copilul din mine, plange spunandu-si de ce nu sunt la fel de buna ca x, de ce chiar daca am facut asta y o face mai bine. In aceste momente, adultul din mine imi spune sa incetez sa analizez actiunea/inactiunea mea prin prisma actiunilor/inactiunilor celorlalti, sa o privesc singular, strict prin prisma sentimentelor mele..Uneori reusesc, alteori nu...

In acest context, de cand am ramas insarcinata, mi-am promis ca voi face tot posibilul ca fiul meu sa nu aiba niciodata parte, cel putin din partea mea, de aceste comparatii atat de daunatoare oricarei persoane... Am incercat din rasputeri sa nu-l compar niciodata cu nimeni, sa-i spun in permanenta ca el este perfect pentru mine asa cum e el, sa l ajut sa dobandeasca diverse "achizitii" facandu-l pe el sa si doreasca asta, sa ma bucur cu adevarat de fiecare succes pe care l-a avut in fiecare etapa a cresterii sale...Inclusiv in momentele cand petrece timp cu parintii mei, care continua si in prezent cu comparatiile de rigoare, ii rog atat pe parintii mei sa inceteze cu comparatiile si sa le explic in permanenta ce impact a avut asupra mea acest lucru...

Totusi, zilele trecute mi-am dat seama ca in ciuda eforturilor mele, cred ca in subconstientul meu, mereu l-am comparat si eu. Piticul meu pana la varsta de 2, 2 ani a facut mmajoritatea lucrurulor foarte repede, mult mai repede, a umblat la 10 luni singur, la 1,1 ani imita absolut toate animalele, la  1 an si 6 luni deja canta cantecele, manca singur, 1 an si 10 luni a scapat de pampers, acum vorbeste orice, combinat romana-engleza, numara, etc..Toate aceste lucruri le a invatat natural, la timpul lor fara niciun efort nici din partea mea nici din partea lui... In tot acest timp, era extrem de laudat de lumea din jur, alte mamici, educatoarea si toata lumea cu care interactiona:umbla deja asa bine? woewww,..nu are inca 1 an? asa bine vorbeste la 1 an si 6 luni? urca singur scarile la 1 an si 2 luni????  Inima din mine crestea, eram cea mai mandra mamica...

Acum are 2,2 ani, si nu stie culorile, incerc din rasputeri zilnic sa l invat, inventez tot felul de jocuri, separatoare de culori etc, dar el nu si nu, efectiv refuza sa le invete. Vazand refuzul lui vehement, am inceput sa simt urmatorul lucru: toti copii pe care ii cunosc de varsta lui stiu culorile, el de ce nu le stie? UPSSS..DAAAA. il compar :(  Fireste, lui nu i-am spus asta..dar de ce ? de ce am gandit asta?

In acest context am facut o introspectiva si am concluzionat ca din pacate in subconstientul meu mereu l-am comparat...Fiecare lauda auzita la adresa lui ma bucura fantastic, dupa fiecare lauda ma gandeam uite ce repede umbla el si fetita de 1 an si 2 luni inca nu merge, uite ce repede vorbeste el si altii abia zis da si nu...etc...Da, tot ce am facut pentru el nu am facut cu scopul sa fie mai bun ca x sau y, nu am facut constient nicio comparatie, dar  se pare ca in subconstientul meu,undeva adanc adanc, faceam aceste comparatii si ele ma faceau atat de mandra...

Atat de tare m-a intristat acest lucru, tot timpul am vrut sa creasca fara sa fie comparat cu nimeni, convinsa 100% ca asa fac, dar facand aceastra introspectiva am realizat ca defapt fara sa am aceasta intentie si eu o fac... Aud in jurul meu discutii intre parinti: Cand a inceput sa umble? Cat mananca? Cat a crescut in greutate? Ce inaltime are? Cand a inceput sa vorbeasca? cand a scapat de pampers etc? Oare prin toate aceste intrebari nu fiecare comparam copilul nostru? Oare chiar este inevitabil sa facem comparatii intre copilul nostru si altul....??? Eu inca sper, ca faptul  de a constientiza asta ma va ajuta sa reusesc mai bine in viitor sa nu fac chiar nicio comparatie, chiar involuntara...am renuntat sa mai insist sa-l invat culorile, o sa-mi dau seama cand e pregatit, am renuntat sa dau detalii la intrebari de genu celor de mai sus sau sa adresez eu astfel de intrebari...el este copilul meu, perfect pentru mine, asa cum este si ar trebui sa fie copilul fiecaruia pentru fiecare dintre parinti :)

luni, 26 septembrie 2016

Acomodare la gradinita


Atat de multe pareri...atat de multe sfaturi...dar parca toata lumea ignora un singur  lucru, pentru fiecare copil TREBUIE O ACOMODARE DIFERITA!!! Fiecare copil este diferent, fiecare are o personalitate diferita, fiecare are reactii diferite...fiecare are sentimente diferite. Ma intreb oare de ce tendinta asta sa generalizam si sa catalogam copii...oare la noi, adultii, se aplica aceeasi regula vreodata? Nu fiecare suntem diferiti unul fata de altul?

Incept prin a spune ca noi am ales gradinita, care la intrebarea: cum se face acomodarea? Mi s-a raspuns: "depinde, in functie de copil, cum il simtiti dumneavoastra ca parinte si conform feed back ului educatoarei". DAAA exista asa ceva si in Romania :) A fost prima si singura gradinita vazuta, dar raspunsul acesta m-a convins 90%. Apoi am mers sa vedem grupa, piticul meu a fugit la joaca,,,am stat o ora cu educatoarea in povesti si piticul nu vrea sa plece, asa de mult i-a placut. In aceeasi zi am semnat contractul si am renuntat sa mai vedem orice alta gradinita. Bineinteles corespundeau standardelor noastre si mediul si principiile pe care se ghida personalul.

De cand s-a nascut, am zis ca o sa-l duc la gradinita la 2 ani, dar piticul s-a cerut mai repede ..la 1 an si 4 luni vrea la copii, simteam ca se plictiseste acasa cu mine, cautam activitati unde sa mergem 1 2 ore pe saptamana, am fost impreuna, dar era prea putin, vrea mai mult. Atunci am decis sa incercam o acomodare desi avea doar 1,4 ani. 

Cum a fost acomodarea la noi? Foarte frumoasa, naturala si extrem de emotionanta pentru mama :) L am dus la 1 an si 4 lucru strict pentru joaca...o luna am mers de 3 ori pe saptamana. Prima saptamana, luni, miercuri si vineri am stat cu el la joaca de la 10 si jumatate pana la 11 jumatate. Scopul a fost ca sa cunoasca copii, ca sa cunoasca educatoarea, sa se imprieteneasca si sa cunoasca locul. Sa stie ca e un loc unde l-a dus mami, unde si la mami ii place si unde toti sunt prietenii lui. A doua saptamana am mers tot asa, luni, miercuri si vineri, de la 9 jumatate pana la 12, la 10 eu ieseam pana la "baie" si ma intorceam la 10 jumatate sa i dau fructele, iar la 11 iar plecam la "cumparaturi" pana la 12 cand veneam dupa el sa mergem acasa. Asa stia ca si mami e in zona dar el se joaca un pic si singur pana mami rezolva una alta si vine inapoi. Nu apuca sa i fie dor, nu se simtea printre straini datorita primei saptamani. Programul asta a fost si in saptamana 3. In  tot timpul asta nu s-a varsat nicio lacrima ( decat din partea mea, cand ieseam din incapere :) ) saptamana 4, deja aveam 1 an si 5 luni, l-am lasat de la 9 si jumatate pana la 11 jumatate ( 2 ore), nu am mai venit la fructe si i am explicat ca v a manca singur ca mami are mai multe de rezolvat dar dupa aceea vine. A fost perfect, nicio lacrima, a inteles micutul, e intre prieteni mai vine nu i abandonat. Dupa aceasta luna, am inceput sa mergem zilnic de la 9:30 pana la 12 ( 2 ore si jumatate), primele 10-15 minute stateam cu el in sala pana isi gasea distractia si apoi spunea paaaa si veneam la 12. TOT CE SE INTAMPLA II EXLICAM. ii explicam ca stiu tot ce se intampla, ca educatoarea imi da mesaje ca daca ceva nu e in regula vine mami, doar sa spuna. Era bine. am tinut programul asta inca 2 luni. Dupa 2 luni a simtit nevoia sa ramana, mergeam la 12 dupa el si plangea ca vrea nani cu copii. S-a cerut el la program lung, desi nu asta era planul. A ramas la somn fara nicio problema. 8 luni imediat dupa somn veneam, Stia ca ramane acolo ca face nani cu copii si dupa somn vine mami. Ajungeam inainte sa se trezeasca si cand se trezea o vedea pe mami. Tot timpul asta nicio impotrivire, iubea gradinita. E copilul meu, il simt, il inteleg, stiam ca daca ramane si dupa somn, ar fi plans, era prea mult pentru el. Acum avem 2 ani si 2 luni ramanem program de dimineata de la 8:30 pana la 4:30, fara plansete, fara impotriviri, cand vedem gradinita spunem yeeeeyyy. Da a necesitat extrem de mult timp la dispozitie, extrem de multa implicare si costuri financiare ( pt ca vorbesc de o gradinita particulare), a fost un lux ca ne am permis asa o adaptare...dar scopul a fost atins :). Prin urmare, l am dus de la 1 an si 4 luni nu ca si cresa ci l am dus la 1 an si 4 luni ca sa fie adaptat pentur cand va merge la gradi. Nu m a ajutat cu nimic cele 2 ore cand ramanea el la cresa, nu l am dus sa scap de el, era mai greu sa merg pana acasa si sa ma intorc dupa el, dar l a ajutat pe el, l a ajutat sa se integreze in colectivitate fara nicio trauma, fara nicio zi de plans, fara absolut nicio impotrivire, asa a prins drag de gradinita, asa se distreaza cu copii si este sociabil, asa a invatat atat de multe :)...asa a fost la noi si asa s-a integrat piticu intr o colectivitate minunata cu copii minunati si cu educatoare minunate ;) 

Concluzia, simtiti copilul, el va dicteaza cum vrea sa fie acomodarea, cand si cat doreste, este un pui de om cu sentimente si dorinte, nu le ignorati, trebuie sa fie pregatiti, ajutati-l si ghidati-l ca sa fie pregatiti, ascultati-l si niciodata nu-l mintiti, explicati si veti ramane surprinsi de capacitatea de intelegere:)Nu ascultati ca asa se face, ca asa a facut x si y, este copilul vostru, este diferit de orice alt copil si cine stie ce e mai bine pentru el decat parintii lui?

miercuri, 14 septembrie 2016

O alta lume: o lume a mamicilor si a taticilor !!!

O alta lume: o lume a mamicilor si a taticilor !!!

Inainte sa fiu mamica, credeam ca am ajuns sa cunosc toata lumea care ma inconjoara, insa o data ce am devenit mamica am descoperit o alta lume, o lume care pana atunci desi exista, eu nu o observasem niciodata: o lume a parintilor, o lume a mamicilor si a taticilor.

Din momentul in care am devenit mamica, am inceput incet incet sa o descopar, dar azi stand in parc in timp ce piticul meu facea foarte constincios o casuta de nisip, am constientizat-o in adevarata ei valoare. Este o lume minunata! Este o lume unde oamenii mari sunt si ei copiii, este o lume unde taticii umbla mandri cu un ghiozdanel cu printesa Sofia, eventual cu un actibild cu sclipici pe fata si cu o esarfa roz pe umar..Este o lume unde niciun adult nu se stanjeneste sa cante pe strada daca este cazul : " Bate vantul frunzele" chiar daca calitatile sale muzicale sunt spre zero, este o lume unde se sta in parc mult,,,este o lume in care toata lumea vorbeste despre nevoile copilului, despre evolutia lui fara ca subiectele de conversatie sa se termine vreodata. Este o lume in care adultii se plimba in patru labe in parc si eventual mai latra din cand in cand :)) si nimanui din lumea asta nu i se pare ciudat. Este o lume unde adultii intra in tuburile de pe tobogane si tuturor li se pare normal. Este o lume unde imbracat in costum este permis si absolut normal sa te joci pe "sus,jos". Este o lume unde adultii se joaca cu lopatica si cu fac groapa in nisip mai concentrati decat copii. Este o lume unde tatii sunt fericiti ca se joaca cu masinuta cu telecomanda, care nu exista cand erau si ei copii.  Este o lume in care in privirea fiecarei membru al ei se citeste o dragoste nemarginita, o grija si o mandrie greu de descris in cuvinte...Este o lume unde se rade, se tipa, se plange, se canta se danseaza, si toata lumea este cu adevarat implinit...Este o lume unde si cel mai mic gest se apreciaza, se aplauda si se striga : bravooo!!! Este mai mult decat o comunitate, este o lume parca paralele celei existente, este o lume unde daca ai putea citi in sufletul fiecarei persoane vei gasi doar iubire! iubirea ce o poarta fiecare parinte pentru minunea lor! Este o lume in care membri ei folosesc google-ul pentru a descoperii noi modalitati de parenting, pentru a citi studii, a cauta opinii si a gasii sfaturi astfel incat sa faca tot mai bine pentur copii lor. Este o lume unde oamenii merg la cursuri de parenting. Este o lume unde s-au facut grupuri pe facebook, grupuri de mamici si tatici, oamenii atat de diferiti, uniti in grupuri omogene pentru ca au un singur scop: BINELE COPILULUI LOR!. Este o lume unde da, mai exista rautati la adresa celorlalti, mai exista comparatii, mai exista sfaturi necerute, dar niciuna dintre aceste lucruri nu sunt facute cu scopul de a face rau, sunt facute cu scopul de a ajuta, sunt facute si spuse deoarece dragostea fiecaruia pentru copilul lor este atat de mare incat ai impresia ca minunea ta, copilul tau este perfect si asa si este : copilul fiecaruia este perfect pentur parintii lui, si asa ar si trebui sa fie!!!

Inainte sa descopar aceasta lume minunata, printre prietenii mei erau persoane care erau deja parinti, persoane insa de cariera, foarte ocupate, care desi sunt parinti minunati nu au ales sa faca partea din aceasta lume si nu mi au descris-o niciodata, motiv pentru care nu stiam ca exista.

Cand am descoperit-o am fost sceptica la inceput, dar incet incet, iti dai seama ca este o lume atat de minunata in care o data intrat nu mai vrei sa iesi! Intrati dragi parinti, intrati in lumea mamicilor si a taticilor, este o lume care, vorba cantecului, este: O LUME MINUNATA , IN CARE VETI GASII NUMAI COPII!!!!

marți, 15 martie 2016

zambeste!! :)

Cu riscul de a parea un cliseu, incep prin a mentiona faptul ca eu ador sa zambesc, nu o fac fortat, o fac intr-un mod cat se poate de natural si la fiecare zambet, starea mea de spirit se imbunatateste considerabil...

Apreciez oamenii care zambesc, incerc pe cat posibil in cercul apropiat mie sa pun oameni veseli, oameni care iti dau o stare de bine..oameni care zambesc!

Piticul meu este un copil din categoria copil vesel...de la primul lui zambet, la aproximativ 2 luni ( avea zambete de la cateva zile dar alea erau defapt carisme), zambeste si rade tot timpul, nu trec 10 minute sa nu i vad zambetul sau sa i aud rasul. 

El nu stie ce inseamna sa fi imbufnat, el nu stie ce inseamna sa fi trist, are chiar niste fimulete foarte haioase pe care i le-am facut, cand plange ca este suparat si in mijlocul plansului incepe sa rada si apoi devine frustrat pentru ca plangea si radea si nu putea sa continue plansul ca sa mi arete cat e el de suparat. E o sursa continuua de buna dispozitie :)

Fara a dori sa intru in polemici, parerea mea personala este ca veselia asta a lui se datoreaza si faptului ca eu de cate ori ma uit la el nu pot sa mi sterg zambetul de pe fata. Pe strada, foarte rar trec  oameni pe langa el fara sa i arunce un zambet. Prin urmare, daca de cand s-a nascut a vazut doar zambete, cum sa nu zambeasca si el tot timpul?

Scriu aceasta postare avand in vedere experienta mea din cursul zilei de ieri.. Eu efectiv ador copii! Dintodeauna am considerat ca sunt cea mai mare minune existenta...Astfel,de cate ori trec pe langa un copilas, ii zambesc  :) si de cele mai multe ori, copilasii, in inocenta lor imi zambesc inapoi fericiti. Asta se intampla pe strada, in supermarket, in mijlocul de transport in comun, etc...

Ieri, dupa ce am avut o zi super aglomerata si epuizanta, seara am fost la un masaj de relaxare ...Efectiv, cand am iesit de acolo parca zambetul de pe fata mi a ramas blocat, nu ma puteam opri sa nu zambesc, aveam o stare "zen".

Am urcat in mijlocul de transport in comun si din cand in cand daca cineva imi arunca o privire, zambeam ( asa cum procedez si cu copilasii simpatici de care spuneam). Reactia oamenilor in schimb...a fost cu totul alta decat a copilasilor...In timp ce copilasii stiu sa raspunda inapoi cu un zambet,..reactia oamenilor a fost de toate felurile, dar niciuna la fel de naturala ca a celor mici. Cum au reactionat oamenii adultii? Unii se uitau mirati in stanga si in dreapta lor neintelegand daca zambetul chiar li se adreseaza lor...Unii isi bagau fata in pamant crezand ca mi se pare amuzant ceva la ei...Altii aratau frustrare si indignare, crezand ca fac misto de ei...Altii, barbatii in principal, zambeau inapoi cu oarecare tenta de flirt, crezand ca asta este rolul zambetului oferit.

Nu am primit niciun zambet inapoi, cald si nevinovat...oare unde pe drum ne pierdem capacitatea de a oferi celor din jur un zambet care sa nu aiba nimic ascuns in spatele lui? Oare nu ar fi lumea mai buna, mai vesela mai optimista, daca am pastra inocenta si veselia din copilarie, daca am continua sa oferim zambete celor din jur fara sa asteptam nimic si fara sa avem vreo alta intentie decat de a ne zambi unul altuia? 



miercuri, 9 martie 2016

DORINTA OAMENILOR DE A EDUCA, DE A INVATA, DE A COMENTA SI A SFATUI PROASPETELE MAMICI


Imediat dupa nastere, ( chiar si inainte de asta), am sesizat  o dorinta si o nevoie extraordinara a oamenilor, in general, de a educa, de a invata, de a sfatui viitoarele mamici, crezand fiecare, ca ei stiu reteta perfecta pentru a creste un copil, uitandu-se, probabil, la odraslele lor care le fac atat de mandri...

Am spus-o si o repet, nu vreau sa critic si chiar daca prin anumite momente imi trec prin minte anumite ganduri critice,  privind modalitatea in care vreo mamica intelege sa-si creasca copilul, in secunda urmatoare incerc sa ma autoeduc si sa alung astfel de ganduri, fiind foarte convinsa ca fiecare mamica face ce stie si ce crede ea ca e cel mai bine pentru puiul ei, chiar daca acel ceva e in dezacord cu opiniile mele.

Astfel, cred cu convingere ca fiecare face ce crede ea ca e mai bine pentru puiul ei, deoarece dragostea de mama e atat de mare incat nu cred ca cineva, ( care nu are probleme de natura psihica), ar putea sa faca ceva care  stiind ca ii dauneaza copilului...

Mai mult, noi suntem diferiti, fiecare dintre noi, astfel incat e normal ca fiecare sa-si creasca diferit copilul, fiecare sa-l creasca conform propriilor convingeri..Fiecare dorim ceva pentru copilul nostru, avem creonat in imaginatia noastra, imaginea adultului care vrem sa devina, incercand sa facem ce ne sta in puteri pentru a-l ajuta sa ajunga acolo.

Cu toate acestea insa, dorinta oamenilor de a transmite, de a invata, de a educa este atat de mare incat pare de neoprit.

Prima observatie cu adevarat dureroasa a fost in primele luni din viata a copilului meu. Din ce citisem eu, am decis sa nu imi infofolesc niciodata copilul. Mai mult decat atat, el nascandu-se vara, pe vreme de canicula, am observat inca din primele saptamani ca starea de caldura exagerata, il irita, ii provoca un plans care nu mai inceta pana ce nu avea confortul termic necesar.

In acest context,  copilul meu de nicio luna dormea seara doar intr-o pijama( body cu pantalon), fara sa-i dau inca un body pe dedesupt, iesea la inceput de septembrie la 2 luni, afara intr-un body, o bluzita, un pantalonas si purta sepcute fff subtiri sau chiar deloc. Aceea era starea lui de confort termic.  

Nu vreau sa comentez decizia mea pentru considerentele mai sus expuse, insa vreau sa mentionez dorinta oamenilor de a comenta, de a invata, de a critica, de a ma face sa ma simt cea mai inconstienta, cea mai iresponsabila si cea mai nepregatita mama...

Eram o foarte proaspata mamica, ieseam cu copilul la plimbare, ( de 2-3 luni maxim) si criticile nu se mai opreau: " Doamna doamna, nu vedeti ca se imbolnaveste copilul, de ce nu -l imbracati?" - De parca dansa vedea "in direct" cum se imbolnaveste..." Doamna, va rog eu frumos nu mai scoateti copilul asa imbracat afara ca o sa regretati", " Pui mic, saracu de tine, nu-ti da si tie mami o hainita mai groasa", " Doamna, pune-ti o sapca copilului pe cap ca i bate vantul la ureche" si criticile nu se mai opreau...

Dupa prima plimbare, la inceput de septembrie, lacrimile mele nu se mai opreau, nu intelegeam de ce toti imi fac observatii de ce toata lumea tine sa mi spuna ca nu sunt o mama buna...vorba aia daca 2 iti spun ca esti beat, du-te si te culca...

Am decis categoric sa imbrac copilul, am inceput operatiunea infofolit....toata lumea de prin parc, strada, parea fericita, un singur omulet urla ca din gura de sarpe si era rosu ca focu, nimeni altul decat piticul meu...

Atunci mi s-a reconfirmat o teorie a mea care deja incepea sa se transforme la nivel de principiu, voi face doar ce simt si daca lumea vrea sa mi explice una alta, voi asculta politicoasa, fara sa ma afecteze in vreun fel...De atunci copilul meu se imbraca foarte subtire, are o imunitate buna, nu s-a imbolnavit decat in miez de vara la 11 luni de o viroza luata din comunitate...:)

Insa, observatiile, sfaturile, privirile insinuante etc nu au incetat sa apara, ba mai mult cu cat copilul creste cu atat devin tot mai multe si mai multe. Ma intreb cate dintre voi ati fost intrebate: "De ce nu i dai copilului ciocolata, ce crezi ca pateste?, " de ce ai alaptat doar 11 luni?" . "De ce nu ai alaptat", " de ce ai alaptat atat de mult?, "Nu-l mai lua atat in brate" " Nu-l mai lasa cu degetu in gura" " Nu l lasa se joace pe jos" De ce il duceti in brate/sistem de purtare/carucior, nu stie sa umble? ( ca na deja are 1 an, " plange copilul, nu vedeti ca ii e foame" " Vaiii, iesi de acolo, ca nu i voie in balta" - Alt subiect, cine esti tu, dna de pe strada sa i spui copilului meu ce-i voie si ce  nu-i voie!!?!!, 

Sirul de replici, sfaturi, observatii si sugestii venite de la necunoscutii de pe strada, ar putea continua la nesfarsit,  totusi incerc sa mi explic de ce nevoia asta a omaneilor de a face observatii? Vreau sa cred ca nu vine din rautate, vreau sa cred ca vine din dorinta noastra de a fi folositori, de a ajuta,  din egocentristumul nostru  care ne spune ca noi stim si facem totul bine cu copii nostrii, vreau sa cred ca toate acestea au la baza dorinta de a face bine....voi ce ziceti?