vineri, 30 octombrie 2015

Prima "petrecere ratata" a piticului meu...


In urma cu 2 saptamani, am decis sa incercam sa vizitam cateva crese sa putem decide unde isi va petrece piticu timpul, dupa 1 an jumate, respectiv in jurul varstei de 2 ani. La prima vizita de analiza, piticul meu, de 1 an si 3 luni,  nu a mai vrut acasa, de atunci, in fiecare zi, imi spune " pii", in traducere libera "copii". 

Prin urmare, am inceput mai repede decat planuisem programul de adaptare, ducandu-l de 3 ori pe saptamana cate 3 ore ( din care mai bine de jumatate de timp sta singur si jumate de timp ma mai invart si eu prin zona ca sa simta ca sunt acolo si nu a ramas abandonat intr un loc strain :). Despre perioade de adaptare voi face o alta postare, incercand doar sa arat contextul in care s-a intamplat prima "petrecere ratata" a piticului meu.

Ieri dimineata, zi fara program de cresa, vreau sa-l scot afara. Este foarte cooperant la imbracat, imi zambeste in semn de multumire, fuge la usa si foarte fericit is victorios iese afara. Se duce la masina, vede ca nu urcam in masina ci plecam in parc...Foarte nemultumit de decizia noastra, imi spune plangand: "mama...pii!!!:" ii explic ca azi nu mergem la copii, insa azi ne pregatim foarte constincios pentru petrecerea de halloween ce va avea loc maine. In cursul zilei, incercam costumul de pirat, il ajustam si ii povestesc cat de bine se va simti el la petrecere si ce frumos va fi.

La ora 21:30, se culca linistit, probabil visand la petrecerea minunata pe care mami i-a descris-o...Banuiesc ca a visat el ce a visat si brusc la ora 4 dimineata s-a decis ca este timpul sa-si traiasca visul: se ridica in picioare in patut si incepe sa spuna" JOCA...JOCA...PII..PIII...JOCA...JOCA". El, un copil care doarme toata noaptea fara probleme, era fresh :). Am incercat sa l leagan, am incercat sa i cant, am incercat sa i spun povesti, am incercat sa l lasam singur in patut, faceam schimb cu tati, toate variantele posibile, el radea si foarte nerabdator repeta obsesiv.."joca...joca...joca" S-a facut ora 6 jumate, probabil de atata plictiseala a atipit,,,30 minute, cand brusc din nou in picioare.,.."joca...joca...pii ...piii :). 

Am inteles, astepta prea mult petrecerea, ne -am imbracat frumos in costumul de haloween si am plecat la petrecerea mult visata. Am ajuns. bucurie mare, entuziasm, rasete, fericire, sarituri, dans,..dar toate au durat fix 30 minute, dupa care micul meu pirat s-a transformat intr-un mic zoombie :) Se plimba, sacadat...maraia...se intindea pe jos..si ochisorii se inchideau, frustrat de situatie deschidea brusc  ochii, vrea la joaca... fugea la jucarii,..dar oboseala a invins...a adormit, inainte ca petrecerea sa-n inceapa :).

In drum spre casa, a deschis ochii si foarte derutat imi arata diverse directii  ca si cum nu intelegea de ce plecam, unde il duc, de ce l-am luat de acolo, dar s-a consolat...Ajunsi acasa, a dormit neintors in costumasul lui. probabil visand ca inca este la petrecere...:) 

Atat de mult a asteptat incat nu a putut sa doarma,,si cand a ajuns,,,a adormit...cate sentimente intr un pui de om :) Nerabdare, asteptare, bucurie, entuziasm, si la final frustrare :)

Acum ii spun, nu-i problema princhidel,  daca nu era intamplarea asta, cat de plictisitoare ar fi fost povestea pe care sa ti-o spun cand vei fi mare...



duminică, 11 octombrie 2015

Unde doarme bebe? singur sau cu parintii?


Una dintre principalele, cele mai dezbatute si cele mai controversate intrebari, este aceasta: unde doarme bebe? 

Inainte sa devin mamica, eram ferm convinsa ca baiatul meu va dormi singur in camera lui, inca de cand voi venii acasa de la maternitate. Aveam multe argumente pentru aceasta convingere a mea printre care si cunoscutul mit: |"daca doarme copilul cu tine se invata asa si ajungi sa doarma cu parintii pana la adolescenta." Deja imi imaginam  un flacau in toata regula care nu vrea sa plece din patul nostru :)

In aceasta postare nu voi prezenta argumentele pro si contra cu privire la dormitul singur sau impreuna cu parintii, deoarece acestea se pot gasi cu nemiluita la un simplu search in google,  ci ma voi limita la impartasirea propriei  mele experiente care dezminte  mitul mai sus mentionat.

Dupa cum spuneam, aveam convingerea ca bebelusul meu sa doarma singur in camera lui, pana am ajuns acasa de la maternitate, o data ajunsa acasa, vazand gagauta aia mica la mine in brate, venind prima noapte acasa, mi s-a parut imposibil sa-l las singur intr-o camera pustie. Motiv pentru care in mod evident, patutul lui frumos aranjat din camera lui a ramas neatins, si am montat un patut de imprumut, lipit de patul matrimonial. Prima noapte mult spus ca a dormit cu noi in camera, el a dormit si noi deasupra lui sa vedem daca respira ( probabil majoritatea parintiilor au trait aceasta experienta).

Astfel, inca din prima zi, convingerea mea a fost demontata , facand acest mic compromis, dormind in aceeasi camera cu bebe.  Imediat dupa, au urmat perioadele de colici, perioadele de alaptat din ora in ora. perioade in care am ignorat in totalitate informatiile culese cu privire la dezavantajele dormitului in acelasi pat cu bebe, am ignorat sfaturile intregii familii care repetau obsesiv: :" O sa fie mare si o sa doarma cu tine in pat" si am dormit cu puiul meu in brate, langa mine in pat. ( bineinteles incercand sa respect  regulile de igiena si de siguranta pentru prevenirea sufocarii si supraincalzirii bebelusului).  A fost prima noapte in care m-am odihnit cu adevat atat eu cat si bebe-ul.  Am simtit atunci cata nevoie avea de mine si ce stupida era incapatanarea de a dormi singur in patut. Cat de mult a putut suferii saracul, obisnuit sa-mi auda bataile inimii sa mi simta respiratie, brusc, singur intr-un patut rece...

Din acel moment indiferent ce spuneau prietenii si familia, am ignorat dezavantajele citite privind dormitul in patul parintilor, si am ales sa ii ofer puiului meu ceea ce avea nevoie: sa-mi fie aproape!. Ma gandeam ca si daca va dormi pana la adolescenta tot o sa mi fie drag sa-l simt aproape.

Cu toate acestea insa, puiul meu, incetul cu incetul a inceput sa doreasca el sa fie independent, chiar mai repede decat m-as fi asteptat. Cam in jurul varstei de 2 luni, simteam ca deja ma impinge, ma vrea aproape pana adormea, imediat dupa inceperea sa fie  iritat de apropierea mea, moment in care am decis sa-l pun din nou in patutul lui, ( patutul lipit de patul matrimonial). Deja incepea sa fie mai fericit, putea sa se miste in voie, el era fericit, eu eram fericita ca i simteam respiratia aproape...Dar cum spuneam si aceasta apropiere a durat foarte putin pentru ca la fiecare miscarea a mea sau a lui tati, piticul se trezea suparat ca l-am deranjat.

Observand privirea lui de om deranjat in mijlocul somnului ( de aproximativ 4-5 ori pe noapte), cu inima cat un purice am decis ca incercam  o noapte, sa-l mutam in patutul din camera lui. Dotati cu camera de monitorizare pe patut, cu aplicatia deschisa pe telefonul mobil, am lasat piticul sa doarma in camera si in patutul lui. Avea aproape 3 luni, si a dormit intreaga noapte cu zambetul pe buze :) Dupa cum era de asteptat, doar el dormea iar mie imi lacrimau ochii de la lumina telefonului si de la concentrarea pe care am avut-o toata noaptea uitandu-ma obsesiv la camera sa vad cum i se misca pieptul si cum respira.

Piticul meu, era fericit, dormea linistit, a simtit nevoia de linistea camerei lui... Era un amestec ciudat de fericire si de tristete, eram fericita ca doarme singur in patutul si in camera lui, si trista pentru ca atat de repede a decis sa plece din patul parintilor lui...

Acum, la un an si 3 luni, doarme in continuare, singur in camera lui, insa in momentele in care ceva il deranjeaza, il doare sau pur si simplu are nevoie de noi, se cere la noi in pat, sta un pic, se alinta, ii place, si cand vrea sa doarma cu adevarat se da jos din pat si merge la el in camera, unde doarme linistit.

Din aceasta experienta, concluzionez spunand ca nu exista sa nu se dezobisnuiasca, fiecare copil va alege sa doarma singur cand se simte el pregatit, unii mai repede altii mai tarziu, dar atata timp cat aceasta alegere vine in mod natural, copilul va dormi linistit cu sentimentul de siguranta, timpul oricum trece mai repede decat am vrea noi, de ce sa nu oferim copilului ceea ce are el nevoie? IUBIRE !









sâmbătă, 10 octombrie 2015

O mamica informata sau o mamica "ca la carte" ?



Inca de cand eram insarcinata, chiar si inainte de asta. am considerat primordial sa ma documentez cu privire la toate aspectele care aveau vreo legatura, fie ea chiar si tangentiala cu existenta unui copil. Am procedat si procedez in aceasta maniera deoarece dupa cum este bine cunoscuta vorba din popor: copilul vine fara instructiuni de folosire :) In mod cert, si in prezent consider ca este esentiala informarea adecvata, dar ce te faci cand cautand informatii gasesti doar informatii contradictorii? Ce faci atunci cand cu privire la acelasi aspect, doctori celebrii, studii de specialitate concluzioneaza diametral opus? Care informatie este plauzibila? sa nu mai vorbim de cele "n" pareri date de membrii familiei  si prietenii binevoitori. Ce faci atunci cand procedezi intr-un fel, deoarece ai citit tu undeva, si imediat dupa, realizezi ca exista atat de multe alte pareri, incat nu mai stii daca ai procedat corect sau nu?
A fi informat, este in mod evident un lucru benefic, nu sunt si nu voi putea fi vreodata adepta ignorantei, dar intrebarea este, unde este limita dintre beneficiile aduse de informatiile culese si nocivitatea informarii continue si excesive...
A nu se intelege aceste randuri ca fiind impotriva informarii, nici gand de asa ceva, consider in continuare ca o mamica in prezent, trebuie sa fie o mamica informata. Faptul ca poate parintii sau bunicii nostri, nu au fost informati si totusi am crescut mari si sanatosi, nu este un argument suficient de solid ca sa concluzionez ca nu este bine sa fii informat. Ei nu au fost informati pentru ca nu aveau acces la informatii. Insa, cel putin in ceea ce ma priveste, trebuie sa recunosc ca au fost situatii cand informarea excesiva mi-a daunat. 
Pentru exemplificare, mentionez ca inainte de a se naste piticul meu, am citit tot ce se putea citi cu privire la primele luni de viata a unui bebelus. Am cumparat carti, reviste, am rascolit internetul in sus si in jos, am facut cursuri de puericultura, eram o enciclopedie ambulanta cu privire la acest aspect. La modul teoretic stiam tot ce se putea sti, dar uite ca a venit momentul cand puiul meu s-a nascut, era la mine in brate si urla ca din gura de sarpe..., Ce faceam in acel moment? Toate informatiile s-au suprapus cu starea post nastere, si in loc sa-mi urmez instinctul sa-mi iau puisorul in brate, sa-i spun cat il iubesc, si sa incerc sa-l linistesc, creierasul meu de proaspata mamica "informata"si obosita,  dadea "search" in memorie si incerca sa aplice ceea ce citise ea undeva candva. Mai mult, in loc sa imi urmez instinctul, procedam contra acestui instinct, deoarece " am citit eu undeva ca nu se face". Am tinut-o asa timp de 2 -3 saptamani, pana in cele din urma, am fost in stare sa discern informatia adunata, de starea de fapt, si sa realizez ca fiecare copil este unic, ca nu exista o regula general valabila care se aplica la copii, ca faptul ca imi tin puiu in brate si dorm cu el pe piept nu il va face sa nu mai vrea sa doarma altundeva, ci este ceea ce are el nevoie atunci. Abia dupa 3 saptamani am inceput sa imi urmez instinctul meu de mama, sa procedez cum simt, si informatiile culese sa le aplic adiacent, in functie de situatie. A durat 3 saptamani sa ma pot purta natural si sa folosesc informatiile doar cand aveam nevoie de ele, sa le pliez pe comportamentul meu si al fiului meu. Inca ma simt vinovata pentru acele 3 saptamani cand fiul meu nu a beneficiat de mine integral, cand am fost ca o masina care incerca sa functioneze dupa carti, cand am fost cu el mai mult cu mintea decat cu sufletul, cand el avea atata nevoie de mine. Inca imi cer scuze fata de el pentru acele 3 saptamani, incerc sa pun totul si pe seama oboseli si dereglarilor post nastere, dar cred ca principalul factor au fost prea multele informatii culese la acel moment, Informatii care erau atunci atat de abstracte incat nu am putut nici macar constientiza punerea lor in practica. 

O data ce am invatat sa discern informatiile culese, toate informatiile mi au fost nu numai de ajutor ci esentiale in cresterea piticului meu, insa din experienta traita in cele 3 saptamani am invatat ca o informare in exces poate fi si daunatoare, ca exista undeva o limita intre a fi informat si "a face chiar totul ca la carte"...Sunt situatii in care si acum, desi stiu ca am citit si ce am citit despre un anumit subiect, procedez total opus, de ce o fac? o fac pentru ca stiu si simt ca asta e mai bine pentru piticul meu, dar fiind informata, stiu avantajele si dezavantajele lucrului pe care il fac, si aleg in cunostinta de cauza. Acelasi lucru se aplica si inc cazul informatiilor contradictorii culese de la diferiti medici celebri. Nu ai de unde sa stii care este cea mai buna varianta, la urma urmei trebuie sa faci ceea ce simti ca este bine pentru copilul tau, analizand avantajele si dezavantajele fiecarei opinii. Consider ca acesta este marele avantaj in a fi informat, faptul ca procedez in cunostinta de cauza, insa din proprie experienta cat si din multe exemple din jurul meu, pot spune ca este un teren foarte alunecos intre a fi informat si a proceda ca la carte in detrimentul copilului, deoarece de multe ori ceea ce scrie in carti nu se aplica copilului tau...

miercuri, 7 octombrie 2015

"Cariera de mamica"...


Prima postare, asa cum este si firesc, reprezinta o justificare a acestui blog. O justificare pentru cine? In mod poate surprinzator, dar este o justificare pentru mine :). Nu am analizat posibilitatea de a-mi face blog, nu am citit site-uri cum se face un blog, nu am gandit cum se alege un nume a unui blog, ci pur si simplu, astazi, in timp ce piticul meu dormea, mi-a venit ideea sa incep sa scriu un blog. De ce un blog? De ce se numeste Cariera de mamica?  Ce voi posta in viitor? Sunt doar cateva intrebari ce-mi trec prin cap in acest moment, insa raspunsul e simplu: am decis sa incep sa scriu pe acest blog pentru a-mi expune gandurile si trairile prin scris, pentru a exista orecum o sinteza a tuturor informatiilor pe care le caut si le sintetizez,  deja de 1 an si 3 luni, pentru a excela in cariera de mamica, informatii care vor reprezenta o amintire frumoasa pentru piticul meu, si poate vor fi si de ajutor, daca acest blog va ajunge sa fie accesat si citit.
Inainte de a deveni mamica, mai dadeam intamplator peste bloguri de acest gen, vedeam poze pe facebook postate din 2 in 2 minute de mamici mandre de odraslele lor, ma intalneam cu mamici care nu erau in stare sa discute nimic, nici macar despre vreme, insa expuneau in mod obsesiv si constant cat de extraordinari copii au. A nu se intelege gresit, am iubit enorm intodeauna copii, sunt topita dupa ei de cand ma stiu,intodeauna mi am dorit enorm sa devin mamica si visam cu ochii deschisi la acel moment,  dar totusi, toate aceste lucruri mi se pareau exagerate. Consideram atunci ca este important sa fi mamica, este extraordinar sa ai copil, este o prioritate, dar nu poate sa devina totul. In acea perioada visam o cariera, pentru care am muncit foarte multi ani, visam sa excelez, munceam si studiam 20 de ore din 24 pentru a-mi atinge  visul, insa brusc in urma unei vizite la medic am primit o veste:  "s-ar putea sa aveti probleme in a concepe un copil, incercati din timp".  Eram in accesiune, eram foarte aproape sa ating visul pentru care muncisem, insa, din acel moment, totul s-a schimbat, intreaga mea dorinta de a accede pe plan profesional, nu mai avea valoare, tot ce conta era dorinta de a avea un copil. Brusc, nu-mi doream o cariera de succes, imi doream sa ajung sa am CARIERA DE MAMICA. Din acel moment am realizat ca oricat de mult as evolua pe plan profesional, si oricat de sus as ajunge, nimic nu ar putea umple golul care ar ramane in viata mea daca ar fi fara un copil in ea. Nimeni nu intelegea ce se intampla cu mine, nimeni nu stia de ce brusc nu mai excelez, de ce brusc, persoana sociabila, persoana ambitioasa, persoana mereu prezenta, persoana dornica de munca, s-a inchis in ea, nu mai vrea nimic.. Nici eu nu am inteles ce se intampla cu mine, acest lucru il realizez doar acum, insa, cert este ca a urmat o perioada de plafonare profesionala, eu dadeam vina pe lumea din jur, ca nu mi recunoaste meritele, dar care merite? Atitudinea nu mai era de invingator, atitudinea era a unei persoane care isi gresise cariera, care era frustrat de ceea ce avea..si invidios pe cei care aveau o alta cariera, cariera mult visata de ei. A urmat o perioada de 2 ani jumate in care am incercat sa schimb cariera avuta cu cea de mamica. Primul an analizam posibilitatea,rational, nu vream sa renunt la munca depusa pana atunci, nu vream sa accept ca trebuie sa ma sacrific profesional, dar defapt, sufleteste renuntasem deja, din moemntul vizitei la medic. A urmat al doilea an in care a inceput studiul pentru cariera de mamica, am cautat solutii, sfaturi, forum-urile persoanelor care scriau dorind sa aiba copii erau la ordinea zilei, devenise o obsesie, site-uri, tratate de medicina toate le studiam, citeam prostii care doar ma speriau, intram intr-o stare de panica, de disperare, desi problema reala nu era atat de grava, ci avea nevoie doar de timp...Fara a intra in mai multe detalii cert este ca atunci a inceput deja cariera mea de mamica. Pasiunea cu care pana la acel moment incercam sa fac totul perfect in cariera mea a fost inlocuita cu perfectiunea de a deveni o mamica. Dzeu mi-a acordat apoi, minunea, un baietel care s-a nascut in urma cu 1 an si 3 luni, in luna iulie 2014, care este totul pentru mine, care nu este doar prioritatea cum credeam eu, si care m-a transformat intr-o mamica asemanatoare celor de care povesteam eu initial. Incerc si acum, amintindu-mi gandurile mele din trecut, cand ma intalnesc cu persoane fara copii sa povestesc diverse sa nu spun de minunea mea, decat cand ma intreaba, dar trebuie sa recunosc, ca dau dovada de multa stapanire de sine pentru a proceda in acest fel. Rational gandesc ce spun, analizez dinainte si fac de adreptul un plan despre ce vom povesti, deoarece din 2 in 2 secunde imi vine sa spun ce baietel extraordinar am eu si ce fericita sunt eu cu el :).

Prin urmare, de aceea se numeste blog-ul "cariera de mamica", deoare in prezent, desi am in continuare si o alta cariera, aceasta simt eu ca este singura mea cariera, aceasta cariera o fac cu toata daruirea sufletului meu, ma documentez si fac tot posibilul sa excelez in cariera mea, constienta de faptul ca fiind o incepatoare fac si voi face inca multe greseli, insa stiu ca daca as avea un sef as fi vazuta ca un "angajat constiincios".. Informatiile culese, experientele traite le voi impartasi aici pe blog, deoace asa cum spuneam, reprezinta o amintire pentru mine si poate sunt de ajutor candva, pentru cineva. Inevitabil, datorita ego-ului puternic voi impartasii si ganduri si trairi din viata de mamica :)